Universitatea din București a derulat, în perioada aprilie 2014 - aprilie 2017, un studiu etnografic ce și-a propus să înțeleagă cât mai bine procesul de reîntoarcere a deținutului în libertate

AUTOR :

În ultimele câteva luni am asistat la un cor nesfârșit de voci care deplângeau pe bună dreptate starea închisorilor din România. Într- adevăr, penitenciarele din România – sau cele mai multe dintre ele – sunt supra-aglomerate, sub-finanțate, murdare, cu numeroase posturi neocupate și cu puține oferte de folosire utilă a timpului de detenție. Despre soluții am tot discutat și salut aici intenția de a suspenda pentru moment legea privind grațierea pentru a fi completată cu măsuri complementare. Încă nu știm la ce măsuri să ne așteptăm, dar presupun că vom află în viitorul apropiat. Aș vrea însă să reflectăm cu toții la ce se întâmplă cu deținutul după liberare, pentru că, nu-i așa, 99% dintre ei se liberează la un moment dat.

Reîntoarcerea în libertate

Universitatea din București a derulat, în perioada aprilie 2014 - aprilie 2017, un studiu etnografic ce și-a propus să înțeleagă cât mai bine procesul de reîntoarcere a deținutului în libertate. Ca orice studiu etnografic, accentul a căzut pe înțelegerea cât mai contextualizată și mai detaliată a procesului din perspectiva actorilor principali, adică a foștilor deținuți.

Concret, am încercat să înțelegem ce așteptări au, cu ce provocări se întâlnesc, cum înțeleg ceea ce li se întâmplă, cum își soluționează problemele, cine îi ajută, ce resurse au, ce obsacole întâlnesc etc.

Nu aș vrea să intru în detalii metodologice, însă aș preciza că am însoțit un număr de 58 de foști deținuți timp de un an de zile după ce s-au liberat de la Penitenciarul București Jilava. Douăzeci și opt dintre ei sunt români de etnie romă. Ceilalți sunt majoritari (am avut și trei participanți arabi). Am folosit un aparat metodologic destul de sofisticat, format din interviuri semistructurate, observație, scale, photovoice etc.

„Să o iau de la capăt”

În cele ce urmează aș vrea să vă împărtășesc câteva dintre concluziile cele mai importante ale cercetării. Unele dintre acestea sunt cunoscute în știință, însă multe dintre ele sunt inedite și chiar surprinzătoare.

O primă constatare este aceea că, în marea lor majoritate, deținuții se liberează cu o dorința puternică de a începe o viață nouă. Discursurile lor abundă în expresii cum ar fi: „să renasc”, „să o iau de la capăt” etc. Elementul speranță este un ingredient extrem de important în procesul de reintegrare socială. În primele una-două săptămâni, foștii deținuți par a-și dedica timpul familiei, sau a ceea ce a mai rămas din ea. Nu sunt interesați să iasă din casă. Ezită să ia legătură cu multe persoane din afară cercului intim. Mulți dintre ei au probleme de sănătate grave.

Mediul penitenciar se traduce și în boli respiratorii, digestive, de inimă și… stomatologice. Mulți dintre foștii deținuți prezintă forme ușoare de sindrom post-traumatic sau comportament instituționalizat (ex. flashback- uri, coșmaruri, își cer voie să închidă lumina etc.)

Căutarea unui loc de muncă

După circa 2 săptămâni, participanții noștri au intrat într-o nouă fază – cea în care locul de muncă este prioritar. Aici am observat numeroase strategii, cele mai multe erau în dependență de resursele personale sau sociale ale fostului deținut, de oportunitățile din zonă și de mediul general în care funcționează fostul deținut. În găsirea unui loc de muncă, familia lărgită și rețelele informale (de cunoscuți) sunt esențiale. Cei fără familie sau cu rețele slabe (fără putere economică) au șanse minime să reușească să își găsească un loc de muncă.

Mulți dintre aceștia s-au implicat în forme de economie informală – vânzare de flori sau de ziare la intersecție, colectare de fier vechi etc. Veniturile pe care această formă de participare economică le aduc sunt, însă, extrem de precare. Am întâlnit deseori participanți care ne-au mărturisit că nu au mâncat de două zile.

Cum se instalează sentimentul de neputință

Chiar și cei care și-au găsit de lucru se întâlnesc cu tot felul de probleme. Datorită cazierului judiciar, cei mai mulți acceptă să se angajează chiar și fără forme legale (la negru). Altfel nu sunt angajați. Am avut cel puțin cinci participanți care ne-au povestit cum au lucrat 2-4 săptămâni fără a fi plătiți. Ce puteau face? Cum cei mai mulți lucrau ca zilieri sau în munci necalificate, veniturile lor erau de cele mai multe ori cu mult sub nevoi. Dacă mai și fumau, nu le ajungea salariul pe o luna nici pentru două zile. Și iarăși apărea lipsa de orizont. Observăm cum se instalează și crește acest sentiment de neputință. Orice ar face, nu are cum să reușească.

„Plecarea afară”, aproape imposibilă

Unii au reușit să își găsească un loc de muncă mai bun și s-au mutat. Așa se poate explică instabilitatea lor pronunțată în primele luni de la liberare. Alții au visat să „plece afară”. Unii au reușit. Dar tot cei care aveau în jur o rețea socială minimă. Pentru „a pleca la muncă afară” trebuie să știi unde, trebuie să îți trimită cineva niște bani de transport, trebuie să te găzduiască cineva câteva zile etc. Toate aceste detalii administrative se dovedesc pentru mulți foști deținuți imposibil de soluționat.

Dacă reușesc să își găsească un loc de muncă decent (în termenii lor), șansele de retragere din cariera infracțională sunt semnificative. Cei angajați încep să aibă alte preocupări, să cunoască oameni noi, să discute despre altceva și nu doar despre trecutul lor. Am putut observă o transformare radicală a identității de sine printre cei care au reușit să își construiască o traictorie pro-socială. Cum spunea unul dintre ei: „Nici prin cap nu mai îmi trece să mă întorc la cine am fost. Am viața mea. Copiii mei. Job-ul meu. Așa vreau să trăiesc …”

FOTO: Deținuții nu au încredere în stat FOTO: EVZ

Cei mai mulți dintre cei care nu reușesc să își găsească un loc de muncă și nu au o rețea de suport, încep să romantizeze viață din penitenciar, să se însoțească mai des cu vechii „tovarăși de faptă” și … după 4-6 săptămâni de la liberare își reiau activitatea infracțională. Unii sunt prinși, alții nu.

Să nu uităm că aproape toți pleacă din peniteciar cu speranța să înceapă o viață nouă. Ce se întâmplă, însă, pe parcurs? Dacă au susținere din partea familiei sau a unei rețele sociale, au șanse mari să reușească. Dacă nu, optimismul lor se erodează rapid că urmare a unei interacțiuni dificile cu potențialii angajatori, cu vecinii sau cu autoritățile.

Statul nu există

Probabil că vă întrebați unde e statul. Ei bine statul nu există. Deținuții au o neîncredere fundamentală în ceea ce înseamnă stat. Ei știu că stat înseamnă liste de așteptare, inutilitate și mimarea unui ajutor. Din 58 de participanți, numai 8 s-au adresat statutului pentru a solicită o formă de ajutor. Cei mai mulți nu au știut unde anume să se adreseze pentru a rezolva a anumită problemă. Dacă au avut nevoie de loc de muncă, au ajuns în final la agențiile pentru ocuparea forței de muncă. Niciunul nu a fost ajutat în mod efectiv să își găsească un loc de muncă. Există în Legea nr. 116/2002 privind prevenirea și combatarea marginalizării sociale unele avantaje financiare pentru angajatorii care angajează foști deținuți însă acestea sunt cvasi-necunoscute atât de către deținuți, cât și de către angajatori. Mai mult, grupul țintă prioritar este definit că ‘tineri familiști care au executat pedepse privative de libertate’. Câți dintre deținuți au sub 25 de ani și sunt familiști la momentul liberării? Exact. Foarte puțini. De aceea în 2016 un număr de… 6 foști deținuți au beneficiat de această prevedere la nivel național (Este de verificat această cifra. Am auzit-o întro conferință. Nu avem cifre oficiale pe website-ul Ministerului Muncii și Justiției Sociale în acest sens).

Ajutorul social, după două luni

Aproape singura formă de ajutor financiar spre care s-au îndreptat câțiva dintre participanții noștri a fost ajutorul social. Potrivit Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, cu modificările ulterioare, familiile care înregistrează un venit sub un anumit nivel pot beneficia de ajutor social. Și aici diavolul stă în … procedura și cuantum. Deținuții nu pot aplica pentru acest drept decât după ce s-au liberat (sic!). Procedura presupune să întocmești un dosar în care trebuie să introduci copie de pe buletin (mulți dintre participanții noștri nu aveau acte de identitate valide), dovadă că nu ai venituri (de la circa financiară) și dovadă că nu ai proprietăți (de la primărie). Dosarul ajunge la primar care are la dispoziție 30 de zile pentru a realiza anchetă socială. Abia după realizarea anchetei socială și aprobarea ajutorului de către primar, ajutorul social poate intra în plată. Toată această procedura a durat în cazul monitorizat de noi în jur de două luni. Cuantumul acestui ajutor social era în 2016 compus din diferența între venitul realizat de persoană și 141 lei (no comment!). Mai sus am văzut că perioada cea mai vulnerabilă este după o lună de la liberare. Ajutorul social nu face decât eventual să ajungă după reîntorcerea fostului deținut în penitenciar…

„Adevărata închisoare începe afară”

În apărarea statului aș vrea, totuși, să precizez că unul dintre participanții noștri a beneficiat de adăpost și de cantină pentru o perioada de 30 de zile, imediat după liberare.

În acest articol am intenționat să descriu cât mai realist cu putință drumul pe care îl parcurg deținuții după liberare. Teoretic, ei sunt cetățeni liberi acum, însă, așa cum spunea unul dintre ei: „adevărata închisoare începe afară”. În filmul „2 lei 60” am încercat să transpunem în limbaj cinematografic toate aceste dificultăți și obstacole (Trailer-ul poate fi găsit aici: https://www.youtube.com/ watch?v=gsVTyuBtv00).

Aș vrea să folosesc prilejul acestui articol și să mulțumesc Autorității Naționale pentru Cercetare Științifică și Inovare, precum și Fondului Norvegian EEA, pentru sprijinul lor financiar.