Vestea proastă: nici elitele nu au cine-știe-ce nivel de cultură. Iar, politic, adesea sunt mai rău orientate decât poporul de rând. Și nici prin cap nu le trece că ar trebui să fie în slujba poporului, ci consideră că trebuie ca poporul să le slujească lor. Iar la capitolul „lipsă de scrupule,” astfel de elite ar câștiga orice competiție cu poporul – nici nu e de mirare, elitele noastre mai bătrâne provin, în mare măsură, din comunism, iar progeniturile lor au venit în guvernul Ponta cu diplome de Harvard sau conduc gramsciste ONG-uri cu pretenție de „societate civilă”, promovând versiunea occidentală a revoluției culturale, marxismul cultural.

Dacă elitele, „clasa vorbitoare”, cum îi zice Olavo de Carvalho, s-ar compune numai din intelectuali ca Gabriel Liiceanu, Vladimir Tismăneanu, Horia Patapievici, ok, da, s-ar putea spune că speranta noastră stă în elitele noastre.

Dar cum facem, că Madam Joițica Petre și ea se consideră elită, și are și patalamale. Și Alina Mungiu se crede eiltă. Și Mircea Toma. Și Renate Weber. Ăștia nu numai că se cred elite, dar sunt puși pe transformat poporul după chipul și asemănarea lor.

Am eu câțiva cunoscuți – părinții de la țară ai unor prieteni, pacienți de-ai mei și alte categorii de oameni fără diplome și fără ifose, care privesc mult mai pătrunzător și mult mai exigent dpdv moral spațiul public decât mulți din rândul „elitei”.

Mare atenție cu intelectualii în spațiul public! Nu posesia uneia sau mai multor diplome, fie ele și de la universități occidentale, face din subiectul respectiv un om competent, “cinstit și cu gândul la țară”.

Și Marx era intelectual, și Goebbels era, la fel era și Satre și Derrida. Pol Pot a studiat la Sorbona. Și VC Tudor e intelectual. Și Dughin e intelectual.

Pentru ca țara asta să aibă viitor, va trebui să formăm elitele în dragoste și respect față de popor și față de ce are acesta mai sfânt. Și în dorință sinceră de a-i sluji. Nu cu opere literarea ca „Evangheliștii”, precum face Mungiu, nu cu seminare „Jos Dumnezeu” precum Mircea Toma – că dacă astea ne sunt elitele, dezastrul e asigurat. Nu cu compromisuri făcute cu securistomafioții și cu apariții la Antene – btw, oare cine e mai vinovat, un intelectual de prestigiu care smintește poporul mâncând rht la Antene, sau o biată băbuță care votează cu Ponta pentru că l-a văzut la mănăstire de 15 august și a văzut un afiș în care CtrlV zicea că e mândru că-i român? Băbuța are criterii corecte, ceea ce nu reușește e să identifice din zumzăiala publică pe candidatul care le îndeplinește în mod real, băbuța neavând acces la internet, necunoscând detalii de CV ale lui Ponta șe nepricepându-se să le caute, așa cum putem face noi. Dar intelectualul, ce scuză are?

A, și să nu uităm de cealaltă sectă de „elită”, care și ea ar vrea să tragă poporul după ea, – putinofilii, ca marele intelectual, artist și profet, Dan Purec și alți rusoslavnici, care smintesc și ei, cât pot, o parte din popor – se pare, din fericire, nu chiar atât de numeroasă cât ar vrea ei și șefii lor – încă o dovadă că poporul nu e chiar atât de prost pe cât cred elitele.

Dacă elitele noastre ar fi ca pe vremea Școlii Ardelene, atunci da, s-ar putea conta pe ele ca să îndrume poporul și să-l ridice. Nu să-l transforme din român în suedez sau în rus. Să-l ridice.

Vestea bună: lucrurile pe care le susținem noi sunt deja profund înrădăcinate în „mase”. Nici comunismul, minciună și crimă sistematizată, nici cinismul și jaful ce au constituit continuarea firească a regimului de dinainte de 1989, nu au reușit să distrugă complet în nația asta anumite repere morale și anumite aspirații, pe care, în ciuda confuziei generale, le afirmă și azi. De aceea spuneam în platforma noastră:

Dacă ar pleca urechea să-l asculte, politicienii ar afla că poporul se declară creștin, că nu consideră perimată noțiunea de patriotism, că are respect pentru Biserică, școală, armată, că ține la familie, că și-ar dori ca în țară să se respecte cu strictețe legea, că și-ar dori mai multă decență, mai mult adevăr și dreptate în spațiul public, că nu vrea întoarcerea spre Rusia, că preferă modelul occidental, dar nu este atras de propuneri ca legalizarea căsătoriei homosexualilor, a eutanasiei etc.

Așa cum spunea Bronislaw Wildstein într-un interviu, poporul are intuiții corecte, dar oamenii simpli nu sunt în măsură să le formuleze, să le argumenteze, atunci când sunt atacate, prin campanii mincinoase de manipulare cinică și agresivă. Acesta este rolul liderilor, politici și intelectuali, ei trebuie să dea expresie voinței națiunii, să arate cum trebuie ea concretizată într-o anumită situație. Aceasta ar fi, adică, o atitudine radical diferită de cea a clasei politice de acum, care e total „ruptă de nație”.

Nimănui nu-i trece prin cap că datoria liderului e să slujească societatea, nu să o sechestreze pentru interese penale, nici să o revoluționeze în spiritul „progresului” și corectitudinii politice.

Ca să avem vreodată liderii politici pe care ni-i dorim, trebuie să existe un anumit context cultural din care aceștia să apară. Sigur că mijloacele noastre sunt total disproporționate, mult mai reduse decât ale adversarilor noștri. Dar, vorba lui Ducu Hâncu, „Adevărul are avantajul că e adevărat”.

Clasa politică nu reflectă starea nației, ci selecția negativă rezultată din persistența vechilor structuri.

Nu numai că vina pentru lipsa sintoniei nu este a lui Liiceanu, Patapievici și Tismăneanu, ci pot spune chiar că, dacă e să-i găsim o soluție, ea ar trebui să pornească de la aceștia trei. Ar trebui să ne gândim și la ceea ce spunea Olavo de Carvalho despre necesitatea formării unor militanți.

Așa funcționa PNȚ-ul pe vremea lui Maniu și Mihalache. Avea intelectuali de prim rang, avea militanți dăruiți, avea și tot sprijinul poporului. (Din păcate, nu se vorbește destul acum de acest tip de modele; în schimb, ne sunt propuse „modele” de relație cu masele de tip Antonescu, Ceaușescu sau Codreanu.)

S-ar putea discuta și ar trebui să discutăm foarte mult despre asta, și despre exemplele istorice la care putem recurge pentru a găsi un model în care această sintonie a funcționat în trecut și în țara noastră.

Un alt exemplu foarte relevant este Polonia, în timpul regimului comunist. Ne amintim că, în 1968, mișcările de contestare au fost ale intelectualilor și studenților, muncitorimea nu a participat la ele. În 1970, muncitorii au fost cei care au protestat masiv împotriva regimului, plătind cu mult sânge și mulți morți – dar, la vremea respectivă, intelectualii nu prea s-au alăturat.

Abia în 1976, cu ocazia grevelor de la Radom și Ursus, mai bine zis, în urma reprimării brutale a acestora, Antoni Macierewicz, un intelectual, având în jurul său un grup de studenți curajoși – cercetași, dar din cei de modă veche, încă existenți în Polonia – au pornit KOR, Comitetul pentru Apărarea Muncitorilor, în ideea de a oferi ajutor material, dar și consiliere, inclusiv juridică, muncitorilor implicați.

KOR a reprezentat refacerea coeziunii sociale distruse de război, de nazism și de comunism. Polonia s-a putut regăsi, în jurul lucrurilor care erau cele mai importante pentru aproape întreaga societate, în primul rând credința, patriotismul și dorința de libertate. Așa a fost posibilă Solidaritatea.

Intelectualii au constatat că poporul nu putuse fi prostit de propaganda comunistă – asta, în mare măsură, fiind meritul Bisericii.

Muncitorii au constatat că pot avea încredere în intelectuali.

Intelectualii au slujit atunci nația, nu au disprețuit-o, nu au încercat să o transforme după himere ideologice – cum se face acum. De aceea nația a putut beneficia de priceperea și îndrumarea lor.

În numai 4 (patru) ani de la înființarea KOR, Polonia a trecut din era disperării socialiste, în care nimic nu promitea vreo șansă de schimbare, în era Solidarității și a negocierilor de la Gdansk, în care comuniștii au fost nevoiți să cedeze în fața națiunii.

Poate ne-ar trebui un KOR.

Anca Cernea este medic și scrie pe platforma În Linie Dreaptă.