Am urmărit atent în ziare, la diverse televiziuni, pe facebook, uneori și în discuțiile din metrou, comentariile pe acest subiect și m-am simțit nu numai dezgustat, ci și descurajat.

Merită să mai faci ceva măreț, demn de admirație în țara ta, muncind extenuant, până la sacrificiu, în timp ce alții te privesc batjocoritor și te defăimează? Merită. Pentru că tot în România există milioane de oameni inteligenți și frumoși, care știu să admire și să se bucure.

Totul a început cu un recitativ aparent nevinovat interpretat, prin rotație, de oameni de cultură cu prestigiu, care avea drept refren cuvintele „Dumnezeu iubește lemnul și spațiile mici.” Ce simplitate de bun-gust! – m-am gândit atunci. Ce caldă caracterizare, în numai câteva cuvinte, a modului cum înțeleg românii relația cu divinitatea!

În scurtă vreme, însă, din cauza repetării cu o insistență agresivă a puerilei propoziții, pe aproape toate programele TV, mi-am dat seama că este vorba de fapt de propagandă. De o propagandă fals-poetică, de o șmecherie care exploatează sensibilitatea noastră, de o scandaloasă obrăznicie. De o campanie mizerabilă îndreptată împotriva construirii Catedralei Mântuirii Neamului.

Mi-am adus aminte că unii dintre interpreții sclifositului slogan nu se declaraseră niciodată, anterior, iubitori ai modului de-a fi românesc. Dimpotrivă. Și că săvârșeau, cu tupeu, un adevărat sacrilegiu, vorbind în numele lui Dumnezeu. De unde știau ei ce anume preferă Dumnezeu?

Am parodiat atunci sloganul, lansând și eu enunțul „Dumnezeu iubește iaurtul și rațiile mici.”, cu speranța că astfel mă voi convinge și pe mine însumi să mănânc mai puțin. Am avut însă ulterior prilejul să cunosc un tânăr (operator TV) care găsise o și mai inteligentă parafrazare, de un remarcabil umor negru, a lozincii anti-Catedrală: „Vlad Țepeș iubește lemnul și spațiile mici.”

Unii dintre denigratorii Catedralei fac, deci, propagandă, cu sau fără știrea lor. (Nu făcea și monsieur Jourdain proză fără să știe?) Alții…

Alții, cei mai mulți, care au un negativism înnăscut sau dobândit prin contaminare de la gânditorii la modă din vremea noastră, reacționează cu o grimasă de dezgust la orice veste bună. Caricaturi ieftine ale lui Cioran, ei neagă tot ceea ce e solemn, măreț, demn de respect. Nimic nu le place mai mult decât să maculeze prestigii (sau să zgârie cu cheia mașinile elegante din parcări).

Iar alții sunt iremediabil prozaici. Dacă le duci flori, te întreabă cât te-au costat. Dacă îi inviți să contemple marea, îți răspund: „Da, apă, și ce-i cu asta?” Ei o țin una și bună: câte spitale s-ar fi putut construi cu banii dați pe Catedrală sau câte sticle de ulei și pungi de zahăr s-ar fi putut cumpăra din aceeași bani pentru pensionari. Ce prostie! Banii cheltuiți pentru Catedrală sunt alții decât cei destinați îngrijirii sănătății sau asistenței sociale. N-au nicio legătură unii cu alții. Și apoi, tocmai ideea înaltă a construirii unei Catedrale a Mântuirii Neamului i-a mobilizat pe mulți oameni să doneze sume mai mari sau mai mici necesare realizării unui vis național. (Ca să nu mai vorbim de faptul că recent inauguratul așezământ, departe de a fi o simplă biserică, este un adevărat centru religios, cultural și social, de larg interes public.)

Apar și denigratori care se erijează în critici de artă și afirmă ritos, cu aplombul pe care li-l dă incompetența, că uriașa construcție nu este de bungust, că reprezintă o nouă Casa Poporului etc. Altă prostie! În realitate, Catedrala (șeful proiectului: arhitectul Constantin Amaiei) este un succes al arhitecturii românești. Combinația de monumentalitate și grație nu reușește oricând, dar de data aceasta a reușit. N-o spun numai eu, o spune și cel mai competent critic de artă din vremea noastră, Pavel Șușară.

Admirabilă este seninătatea cu care patriarhul Daniel privește revărsarea de ură și prostie. Ani la rând a fost de serviciu – și de sacrificiu – la ridicarea unui edificiu de mare anvergură, rezolvând din mers nu zeci, nu sute, ci mii de probleme complicate și în tot acest timp a fost criticat de oameni care nu știu nici măcar să bată un cui în perete sau să-și confecționeze o căsuță pentru câine. Iar patriarhul și-a continuat munca și a dus-o la bun sfârșit. Cine poate ști, însă, ce o fi în inima lui!

Mă alătur, Preafericite, tuturor românilor care sunt mândri de ceea ceea ați făcut. Care trăiesc un sentiment înălțător știind că, oricâte cuvinte răuvoitoare s-ar mai spune, Catedrala Mântuirii Neamului există. Și vă cer eu scuze în locul celor care nu vor sau nu sunt capabili să se bucure de acest extraordinar succes.

 

Te-ar putea interesa și: