-Mai mergi și tu pe la biserică,fetițo. Muntele ăla de păcate nu-i ușor de iertat. - Biserica e pentru morți, mamă. Eu nu sunt ca tine să-mi arunc genunchii la toți sfinții pentru mântuire. - Dacă nu erau rugăciunile mele, demult ajungeai în iad. - Ce știi tu? Crezi că mie îmi place ce fac ? - Încep să cred că da. Prea de mult timp mă rog de tine să te oprești.

Mădălina avea 26 de ani și tot ce obținuse până la vârsta asta se datora corpului ei perfect, care scotea din minți pe oricine. Nu-i lipsea nimic, poate doar liniștea aia de care îi tot amintea maicăsa, în orele de reproș. Nu iubise și, la cât ajunsese să-i disprețuiască pe bărbați, cu siguranță iubirea n-avea cum să-și facă drum spre inima ei prea curând.

Clienți își găsea singură, iar în timp ajunsese să se învârtă numai în cercuri înalte, printre oameni care-și mâncau banii cu lingura, astfel că toți o cunoșteau prea bine și o solicitau în mod regulat. Mădălina era mereu zâmbitoare și disponibilă, indiferent de cât de grețos era personajul pe care trebuia să-l satisfacă. Cerea câteva minute la baie, aștepta să-i treacă scârba și revenea minunată și ispititoare cum o știau bărbații.

Pe lângă aceste calități, vizibile oricui, Mădălina era foarte inteligentă și veșnic atentă la ce se întâmpla în jurul ei. Oamenii bogați obișnuiesc să se laude deseori, povestind amănunte ori întâmplări ce ar trebui să rămână ascunse, mizând, probabil, pe prostia curvelor care nu pricep și uită tot. Dar Mădălina nu era așa. Curiozitatea ochilor ei dădea ocol și înregistra fețe și locuri, iar agerimea minții îi ascuțea auzul până la cele mai discrete șoapte.

Așa se face că era la curent cu toate fărădelegile de mare anvergură din oraș, știa o mulțime de înalți funcționari corupți, cunoștea dedesubturile compromisurilor din viața politică.

 - Să-i dai 10.000 ăluia de la primărie, că pierd o grămadă de timp cu autorizația aia.

- Mai bine vorbesc cu primarul și te costă mai puțin.

- Așa crezi tu. Ultimul lui ajutor mi-a golit buzunarele cu 100.000.

- Hai, lasă, nu te plânge, că ai câștigat milioane bune de pe urma lui.

Cam astea erau discuțiile care o interesau pe Mădălina și, cum ajungea acasă, își nota într-o agendă numele auzite și sumele de bani pe care bogații le risipeau ca să corupă.

-Mădălina, ce ai încremenit așa? De parcă ai pricepe ce vorbim, o luase la rost unul dintre clienții care o plătea cel mai bine.

Era un om de afaceri destul de obscur, cu plăceri dintre cele mai bizare, iar după întâlnirile cu el, Mădălina avea nevoie de câteva zile ca să se refacă. Dar individul acesta cunoștea foarte mulți oameni influenți, așa că merita orice sacrificiu. Mic și veșnic agitat, să tot fi avut în jur de 50 de ani. O barbă țeapănă, aproape lemnoasă, asprea și mai mult fața brăzdată de ridurile unei bătrâneți premature. Avea gura unui câine bălos și trupul moale, dominat de o burtă ce nu-și găsea locul în strânsoarea pantalonilor.

Nu te-ai fi așteptat ca un asemenea bărbat, turnat în forme dizgrațioase, să aibă pofte de nepovestit, în timp ce asculta partituri din Bethoven sau Bach. Ținea mereu în jurul lui prieteni care să-i admire performanțele, umilindu-i cu vorbe prost alese, la care nimeni nu putea riposta. Să-i dăm și un nume acestui personaj, ca să-l puteți reține mai ușor. Să-i spunem Jean Ionescu.

Într-o seară, eroina noastră a ajuns mai devreme decât era așteptată. Jean Ionescu, aflat în biroul lui, urla nebunește la telefon.

- Nu-mi pasă. Am pierdut trei milioane din cauza idiotului. Treaba lui era să anunțe când se fac controalele, ca să am timp să mut marfa. Vorbește cu ministrul să-l schimbe până mâine dimineață. Ai lista cu numele agreate. Să-l pună pe ăla, cum îl cheamă, pe Nicolae, că e tânăr și ascultător.

- L-am sunat pe ministru și nu mi-a răspuns, se văita vocea de la capătul celălalt al firului.

- Cum adică nu ți-a răspuns? Au luat-o toți razna în țara asta? Bine, lasă că am eu grijă și de domnul ministru. Să se întoarcă la el la țară de unde l-am adus.

- Să îl sun pe generalul Tudose să vină deseară?

- Nu, scumpule. Mă ocup eu de aici. Mădălina își ținea respirația de teamă să nu fie descoperită. Nu-l văzuse până acum pe marele Jean Ionescu atât de furios.

- Și tu ce stai acolo, ascunsă, crezi că nu te-am văzut? Vino înăuntru și fă-mi ceva să mă liniștesc.

- Am ajuns puțin mai devreme și am zis să nu te deranjez.

- Tu, păsărico, niciodată nu mă deranjezi. Așteaptă trei minute să vorbesc cu securistul ăsta și pe urmă mă ocup de tine.

- Alo, să ne trăiești, generale! Ai timp de un trabuc mai pe seară? E urgent. Am niște probleme cu oamenii mei.

- Nu sunt în țară. Aterizez pe la miezul nopții.

- Trimit o mașină să te aștepte la aeroport.

A doua zi, posturile de știri anunțau importante demiteri ale unor persoane aflate în fruntea unor instituții de control financiar. Domnul Jean Ionescu era mulțumit.

Peste câteva zile a dat o petrecere la care invitase bărbați pe care Mădălina îi vedea doar la televizor. În jurul lor roiau fete de toate vârstele și culorile, cât să satisfacă fantezii nebănuite. Mădălina, aflată lângă Jean, îi observa pe fiecare în parte. Într-un colț retras, fuma un individ extrem de tăcut și serios.

- Îl vezi pe ăla cu cămașă neagră? E judecător. Astă seară îți dau voie să te ocupi de el. O să am nevoie de serviciile lui, așa că dă tot ce ai mai bun.

Fata s-a ridicat, ca un câine dresat pe care-l trimiți să-ți aducă bățul. Bărbatul o privea absent, ca și cum ar fi văzut prin ea. Jean o dojenea, cu ochii lui mari și umflați de băutură, făcându-i semne pe care doar ea le înțelegea. După vreo douăzeci de minute în care nu s-a întâmplat nimic, Mădălina a renunțat.

- Nu mă vrea, îi plac bărbații.

- Atunci să-i aducem omului ce-i place. Între timp ia-l pe domnul procuror și înveselește-l puțin că se îneacă de atâta whiskey. Îi sunt dator vândut omului ăstuia, să nu mă faci de râs.

- Mai bine o trimiți pe Anca. Mă sperie ciudatul ăsta.

- De când îmi spui tu mie ce să fac? S-a enervat Jean. Fetițo, îți permiți cam multe.

Domnul procuror, în timpul partidelor de sex se lăuda cu dosarele lui și cu inculpații pe care îi ancheta. Era un obișnuit al casei, iar Jean Ionescu avea tot interesul să-i cultive prietenia.

- Bine a făcut că te-a trimis pe tine în seara asta. La cât de dator îmi e, ar trebui să te iau acasă o săptămână. Sau nu ești atât de scumpă? Glumele astea proaste o iritau pe Mădălina, dar ce putea face?

- Mi-a spus Jean că vă e recunoscător.

- Ba bine că nu. Dacă nu eram eu, la ora asta pușcărie scria pe el. Are un dosar cât China la parchet, puțin a lipsit să nu-l scot pe piață. Noroc că sunt probe slăbuțe, că altfel nu știu cum mai scoteam cămașa.

- Cum adică? Cineva i-a făcut dosar penal ?

- Tu crezi că toată lumea îl iubește așa ca tine? râdea procurorul. Mădălino, sunt oameni care abia așteaptă să-l înfunde. Dar n-au ei dovezi clare, iar eu sunt de pază mereu.

- Nu știam că aveți atâta putere.

- Păi de unde să știe capul tău frumos atâtea? Lasă că ce știi, e suficient. Hai, lasă vorba că ai treabă.

- Mă gândeam că mi-ar plăcea mult să știu ce faceți la parchetul ăla mare unde lucrați. Vă admir mult.

- Hai să te admir și eu puțin și după îți explic.

Cele două ore de chin au meritat tot efortul. Mădălina aflase câte dosare care îl vizau pe Jean Ionescu fuseseră îngropate prin sertarele uitării de acest individ corupt până la os. Și mai aflase că cineva, la fel de important ca Jean, un fel de rival de-al lui, îi voia capul cu orice preț. Existau mai multe denunțuri, neprobate suficient, deocamdată, iar dacă n-ar fi fost procurorul nostru s-ar fi început o aprigă anchetă.

- Și dacă cineva aduce probe solide se mai poate ascunde chestia asta?

- Mădălino, îmi dai fiori. Nu vreau să mă gândesc la așa ceva, că ne omoară Jean pe toți. O să vină un moment în care nu voi mai putea să ascund dosarul, dar să sperăm că asta nu se va întâmpla.

- Toate dosarele vin la dumneavoastră ?

- Nu vin toate, doar alea importante.

- Un alt procuror ar putea să înceapă un dosar împotriva lui Jean fără ca dumneavoastră să știți?

- Puțin probabil, doar sunt șef. Hai să terminăm cu ancheta asta, că îmi piere cheful. Ce naiba, zici că sunt la inchiziție. Ce-am vorbit rămâne între noi, da?

A întrebat-o pe un ton aspru. A prins-o cu putere de un cercel, lărgindu-i gaura până la sânge. După care a mușcat-o cu sete și a trântit-o la pământ, strivindu-i genunchii.

- Jean știe ce curioasă mică are în casă? Meriți o pedeapsă pentru toate prostiile pe care le-ai spus.

- Nu, vă rog, jur că nu mă interesează nimic din ce mi-ați povestit.

- Adică eu vorbesc degeaba, târfo? Și a plesnit-o peste față. Te pomenești că m-ai înregistrat.

Lucrurile scăpaseră de sub control. Abia spre dimineață procurorul s-a liniștit și i-a dat pace, lăsând-o fără vlagă.

- Da, știu că v-ați distrat ceva, a trezit-o Jean. Hai, fugi acasă, că miroși groaznic.

Pentru Mădălina venise momentul să se oprească. Știa atâtea lucruri, încât ar fi paralizat activitatea întregului parchet cu mărturisirile ei. Și-a scos agenda cu însemnări și a început să scrie. Cuvintele curgeau, umplând hărtia cu nume, sume, date exacte, notate cu precizia unui contabil, în toți anii ei de depravare. A cerut să fie primită de un procuror căruia să-i povestească și să-i explice. În sfârșit, praful de pe dosarele lui Jean Ionescu era șters.