Dintr-o dată aerul e mai respirabil. Zgura de ură care făcea aerul greu, sufocant, înăbușitor, s-a mai risipit, dar ura se poate întoarce oricând. Ea se poate instala pe tăcute, așa cum a făcut-o în ultimii ani. Unul dintre cei mai importanți agenți electorali ai urii a fost și este actualul premier.
Apetitul acestuia pentru distrugere nu e o aptitudine/atitudine de campanie, ci este un comportament/un tipar pe care l-a adus cu sine/ l-a dezvoltat încă de pe vremea când purta ostentativ tricoul roșu cu Che Guevara. Nimic constructiv în zona de stânga, ci doar război, obsesia acaparării instituțiilor statului, controlul asupra statului și oamenilor, distrugerea celorlalte partide, la toate acestea a pus umărul actualul premier. Un spirit gregar a luat locul spiritului de camaraderie pe care am aflat, din filmul documentar făcut de Florin Iepan, producție a Digi, că l-ar fi avut odată pe vremea când aduna în jurul lui prieteni. Lucrurile se pierd în viață cu foarte mare ușurință atunci când nesăbuința pune stăpânire pe viața unui om, lăsând deschisă ușa pentru toate excesele care duc la pierderea controlului. Pentru un politician, pierderea controlului e cea care îi aduce în cele din urmă izolarea și sfârșitul politic. Grăbit să ardă etape, stăpânit de un puternic spirit revanșard, cu un ego expandat pe măsură ce urca tot mai sus și tot mai repede, ponta (cu p de la plagiat) a pierdut răsunător furat de propria sa natură: excesivă, imatură, bolnavă de sine, compulsivă.
Voyarismul lui ponta (cu p de la plagiat) a avut mereu nevoie să își tragă seva crescând nivelul de adrenalină, hrănindu-se din oripilarea noastră, din felul în care cu cât era mai grotesc tabloul politic pe care îl desena cu atât satisfacția sa atingea punctul de maxim.
Pe tot timpul campaniei am văzut o adevărată desfășurare patologică a obsesiei pentru putere. Frapant venind din partea unui om tânăr un asemenea război împotriva tuturor cu singurul scop de a câștiga funcția supremă investită cu simbolistica puterii totale. Departe de a fi asta, dar pentru a înțelege rațiunea puterii prezidențiale trebuie să înțelegi mecanismul democratic, al egalității și independenței puterilor într-un stat de drept, aspect la care Dottore stă foarte prost. Nu a precupețit niciun efort, nicio resursă, nu a lăsat nicio ușă la care să nu bată și dacă nu i s-a deschis de bună voie și-a trimis caralii să spargă ușa, să amenințe, să șantajeze, să ademenească, să momească. Așa a făcut cu primarii, cu preoții, cu profesorii, medicii, categoriile defavorizate, cu pensionarii, cu funcționarii, pe români i-a împărțit în buni: cei ortodocși și cu copii, și cei răi: luterani, fără copii, băsiști, protestatarii, românii din Diaspora ”aduși cu autobuzele”. Ieri, a declarat de la tribuna Parlamentului, că toți cei care i-au fost împotrivă și i-au făcut victoria imposibilă sunt niște bufoni. Românii care au ieșit în stradă, făcând spectacol ”cu chitări” spune premierul, sunt niște bufoni. Dreptul constituțional de a vota, un moft. Desăvârșirea naturii sale compulsive, atinsă de obsesia puterii, a avut loc în fața ochilor noștri când, abia răpus într-o bătălie electorală, acesta a fugit la discotecă. Și vineri și sâmbătă, Dottore a petrecut la Adu Dhabi și Dubai. A sfidat și a ignorat o țară întreagă, și-a sfidat alegătorii cărora nu le-a trimis nici măcar o carte poștală cu salutări din cluburile unde își oblojea rănile electorale.
Prima apariție publică a premierului s-a consumat sub semnul unei tentative nereușite de a-și pune cenușă în cap, dar pentru că nu are reprezentarea faptelor sale, premierul nu s-a putut stăpâni și a revenit compulsiv la ceea ce știe el cel mai bine: spectacolul propriei inconștiențe politice, a revenit la grosolanele figuri de stil pe care le consideră veritabile arme politice. Destructurarea sa interioară care este totuși evidentă nu este un efect al vreunei revelații spirituale, a unei culpe morale de care ar fi brusc conștient, ci sentimentul, deocamdată difuz, dar care se va accentua în perioada următoare, a faptului că se simte hăituit.
Premierul este elementul destructurant al PSD, iar pesediștii de la toate nivele au înțeles acest lucru. Nimic din ceea ce le-a promis baronilor nu a rezolvat. Victoria pe care le-a promis-o a adus o lovitură cruntă PSD-ului. Nu doar că el nu a fost ales președinte, ci și-au ridicat țară în cap, o Europă întreagă. Dezastrul votului din străinătate este glonțul care a distrus picioarele de lut ale marelui partid. Dottore a adus haosul în PSD. Simte că va veni ziua plății, dar nu știe de unde va primi lovitura de grație. Încet, dar sigur, se simte cum în subsolurile PSD crește, se umflă, mâlul nemulțumirii, al stupefacției pesediștilor după pierderea Cotrocenilor, al frustrării și urii - toate acestea au nevoie de o jertfă, de o reparație simbolică a faptului că visul de a se pune stăpânire pe România s-a făcut țăndări.
Țapul ispășitor va fi premierul. Va fi sacrificat, dar până atunci îl vor lăsă să simtă, zi de zi, cum răzbunarea se va țese o broderie complicată și deasă în care pulsiunile urii și dorința răzbunării vor transmite semnalele răzbunării ca prin sinapsele marelui creier pesedist setat pe corupție, ură, răzbunare, furt și un total dispreț pentru români. O campanie electorală murdară îndreptată împotriva propriului popor, iar poporul a simțit primejdia și a ieșit în stradă, a ieșit la vot, iar votul a fost glonțul de argint. Saltul în conștiință al cetățeanului s-a produs. Nu este meritul clasei politice sau al unui partid, ci este victoria instinctului politic sănătos al unui popor care s-a trezit. Actorul ratat Silvester Stallone din Demolition man, un SF al anilor 90, era așa-numitul personaj bun, iar antagonistul – personajul rău, ucidea din plictiseală. Filmul românesc al alegerilor pentru Cotroceni a avut un sfârșit neașteptat pentru Demolition man Dottore, și nu e cu happy end, iar în acest film personajul rău este PSD care ucide nu doar din plictiseală, dar o face cu sete, întotdeauna, când unul de-al lor nu aduce Cotroceniul pe o tavă de argint. De ce ar fi diferit de data aceasta?
Recomandările noastre
