Conform unor date recente democrația este în regres în întreaga lume, ajungând acum să cadă iarăși la nivelul din 1989. Ceea ce practic șterge cu buretele ultimii 30 de ani de progres democratic. Și, în vreme ce democrația este în general în regres, 33 de țări (care reprezintă 36% din populația globului) s-au orientat spre autocrație. Un proces similar poate fi observat și la o cincime din membrii UE, în frunte cu Ungaria și Polonia, urmate de Bulgaria și România. Fapt care se datorează în special absenței echilibrului instituțional între puterile judecătorească, executivă și legislativă.

Multor state UE le este caracteristică și o succedare rapidă a guvernelor. În 21 de țări a avut loc cel puțin o schimbare de guvern în ultimele două legislaturi regulate. Însă Bulgaria a avut patru, Austria șase, iar Italia și România câte șapte. În cinci state UE executivul nu deține o majoritate parlamentară. Și ca și cum n-ar fi fost îndeajuns, axa franco-germană nu mai constituie acum motorul care pune în mișcare marile chestiuni europene. Chiar și alte alianțe, cum sunt „Visegrad” sau „Cei Patru Frugali”, sunt în acest moment disfuncționale. Această debandadă din cadrul de lucru al Consiliului European pare să faciliteze blocarea procesului decizional.

 O tendință spre democrația exclusivă

Din această situație nu are de câștigat decât Comisia Europeană. Într-o măsură chiar și mai mare comparativ cu crizele anterioare, Comisia a putut folosi noi mecanisme (Troika, Semestrul European, procedura de deficit) pentru a dobândi noi competențe ori pentru a face să fie conferite noi atribuții Consiliului European. Folosindu-se de modelul achiziției colective de vaccinuri, tiparul a fost extins la alte domenii și produse. Printre exemple se numără strategia materiilor prime, armamentul și procurarea de surse de energie. Ceea ce reprezintă o transformare alarmantă în direcția unei „expertocrații” [în original fără ghilimele - n.trad.].

Următorii doi ani vor supune la un test de stres chiar și mai mare sistemul UE. Lumea traversează în prezent o „recesiune geopolitică” din cauza amplificării rivalităților dintre blocurile economice și militare. Ceea ce a dus la un fenomen global al reînarmării care a cuprins până și țări precum Japonia, care avea până recent o politică pacifistă. În fața necontenitei scumpiri a energiei și creșteri a inflației, nu poate fi exclusă a consolidare a forțelor radicale în detrimentul centrului democratic. În lumina acestei evoluții și din perspectiva alegerilor europene din 2024, se pune întrebarea cum ar putea Europa să-și mențină unitatea democratică.

Chiar dacă în mai 2022 Emmanuel Macron a reușit s-o înfrângă pe populista de dreapta Marine Le Pen în al doilea tur al alegerilor prezidențiale din Franța, sprijinul democratic pentru mandatul lui este la un minim istoric, iar prezența la vot a fost de numai 60% - lucru nemaivăzut din 1969. Macron, cât se poate de conștient de această problemă, s-a adresat în mod direct absenteiștilor: „lipsa voastră de entuziasm indică reticența de a o apuca pe un drum ori pe altul. Trebuie să facem ceva în această privință”. Cancelarul german Scholz este și el criticat pe motiv că nu are legitimitate democratică, fiind susținut de numai 25% din electorat. În contrast cu Franța și Germania, partidul populist de dreapta Fratelli d’Italia a fost ales să conducă guvernul Italiei cu cea mai mică prezență la vot din istoria țării (doar 64%). În consecință, tendința este către o „democrația exclusivă”, în care segmente consistente ale societății civile refuză să-și exercite dreptul de vot.

Același tablou îl regăsim la nivelul Europei în ansamblul ei. În Europa de Vest prezența la vot a scăzut de la o medie de 82% în 1975 la 75% în 2012. În Europa de Est evoluțiile sunt chiar mai dramatice, cu o prăbușire a prezenței la vot de la 72% în 1991 la 57% în 2012. Iar prezența la vot la alegerile europene a scăzut de la 62% în 1979 la 51% în 2019.

La toate scrutinele se remarcă în mod spectaculos atât scăderea prezenței la vot, cât și succesul partidelor populiste. Este și un indiciu cu privire la cât de irelevantă a devenit participarea politică la „res publica” pentru o majoritate a cetățenilor. Ne confruntăm cu un colaps al democrației ori putem vorbi despre democrații mature care, în ciuda acestui fenomen, se descurcă totuși mai bine decât o făceau în urmă cu 50 de ani?

 Clivaje sociale

Pe de o parte situația femeilor, minorităților și drepturilor liberale s-a îmbunătățit considerabil. Pe de altă parte, privilegiații și-au cimentat foarte bine poziția în primele două treimi de democrație ce le revin. A treia treime, cea mai de jos, a rămas în urmă din punct de vedere economic, social și cultural. Aceasta este promisiunea încălcată a democrației, care, pe lângă libertate, trebuie să se bazeze și pe egalitate [egalitatea șanselor, conform modelului liberal clasic - n.trad.]. În lipsa acesteia, ea poate fi calificată cu acuratețe drept o democrație deficientă.

Un sondaj recent arată că europenii aprobă categoric ideea de democrație. Din contră, satisfacția lor privind funcționarea sistemului democratic e mult mai redusă. Cei nemulțumiți de instituțiile democratice nu sunt neapărat ostili sistemului democratic, ci mai degrabă dezamăgiți de performanța lui. Adevărata problemă aici nu o constituie prezența redusă la vot în sine, ci selectivitatea socială strâns legată de ea. Poate fi acceptată ca o regulă empirică ideea că excluderea socială ia amploare pe măsură ce prezența la vot scade.

Combinația dintre globalizare și relaxarea legislației piețelor a exacerbat clivajele sociale din societățile dezvoltate: între bogați și săraci, educați și needucați, mobili și imobili [pe verticală, în cadrul societății - n.trad.]. Distribuirea șanselor în viață nu e bazată în primul rând pe realizările individuale, ci e determinată mai presus de orice de factorul aleatoriu al nașterii [într-un segment social anume - n.trad.]. Pătura inferioară are toate motivele de a fi sceptică în privința promisiunii de egalitate a democrației noastre.

Divizarea economică a societății se reflectă ca într-o oglindă în dezbaterea publică, unde tonul e dat de elitele cosmopolite și de pătura mijlocie educată. Acestea pledează în favoarea granițelor deschise pentru bunuri, servicii, capital și oameni - deopotrivă muncitori și refugiați. Ele sunt dispuse să cedeze din suveranitatea națională pentru a fi în măsură să soluționeze probleme transnaționale, uneori chiar supranaționale, la nivel european ori global. În contextul unei asemenea incertitudini, muncitorii dependenți devin tot mai atrași de pozițiile comunitare [aici, în sensul de loialitate pentru interesele propriului grup (de obicei etnic), în detrimentul celor ale societății - n.trad.]. Acestea sunt caracterizate de valori tradiționale, încastrarea într-o comunitate facil de imaginat ori influențat, încrederea în statul-națiune și, concomitent, neîncrederea în formele de guvernare supranațională precum UE. Partidele populiste de dreapta prosperă în contextul unui conflict bazat pe asemenea linii, asupra cărora proiectează prejudecăți culturale.

Dintr-o perspectivă sindicală, inegalitatea economică este cauza crizei democrației. În decursul ultimilor 20 de ani „financiarizarea” [fără ghilimele în original; schimburile se desfășoară tot mai mult prin intermediul unor instrumente financiare - n.trad.] economiei mondiale a accelerat dramatic - concomitent cu inegalitatea veniturilor și averii. În Europa, spre exemplu, cele mai bogate 10% din gospodării dețin 50% din întreaga avuție, în vreme ce cele mai sărace 40% nu dețin decât 3% (conform OCDE, 2017). Această inegalitate economică ar putea fi compensată prin redistribuire, însă ea este împiedicată de incapacitatea guvernelor și de influența elitelor financiare. Disparitățile politice sunt evidențiate de faptul că, la nivelul OCDE în ansamblul ei, clasa muncitoare reprezintă în medie 58% din populație, dar e reprezentată în legislativele naționale de 5% din parlamentari.

 Alegerile europene - un test cu turnesol privind democrația

În ultimele decenii inegalitatea politică a fost accentuată și mai mult în favoarea proprietarilor de active prin depolitizarea măsurilor economice și fiscale. Procesul decizional în aceste două domenii se află în mâinile unor instituții care nu pot fi trase la răspundere în mod direct de către electorat. Capitalismul global scăpat de reglementări lucrează la golirea de conținut a capacităților democratice ale statelor-națiune. Un singur exemplu: influența băncilor centrale a crescut în urma eforturilor lor de a ține piept crizei financiare. Acest fenomen a fost calificat drept „liberalism autoritar”.

Luptele „de stradă” politice declanșate de renunțarea la dialogul și parteneriatul social, precum în Franța și Regatul Unit, nu pot constitui un model pentru Europa. Cooperarea dintre sindicate și companii este un element democratic crucial în privința influențării proceselor de transformare într-un mod acceptabil social. Alegerile europene din 2024 vor fi un test cu turnesol privind adaptabilitatea democrației europene și forța ei de mobilizare, dar și în privința coeziunii europene, notează ips-journal.eu

Prezența la vot la alegerile europene din 2019 a variat extrem de mult, de la 60% în Germania la 29% în Slovacia. Ca un prim pas, Parlamentul European (PE) a lansat în 2020 o reformă a legii electorale vizând consolidarea principiului Spitzenkandidat, dar și introducerea unui al doilea vot prin care candidați europeni pot fi aleși pe liste transnaționale. Aceste reforme, cât și consolidarea rolului legislativ al PE, sunt esențiale pentru implicarea suveranității democratice, adică a cetățenilor europeni.

Dar nu va fi suficient pentru a-i atrage iarăși pe alegători. Formatul de dialog din cadrul Conferinței privind Viitorul Europei ar putea reprezenta un al doilea pas în direcția includerii problemelor reale ale alegătorilor în dezbaterea politică. Încurajarea parteneriatelor sociale și cooperării cu companiile la nivelul statelor membre ar putea fi un alt pas în direcția aducerii în atenția factorilor decizionali a nevoilor și preocupărilor unei game largi de categorii profesionale și segmente sociale. Cu alte cuvinte, politică de jos în sus, iar nu impusă de sus în jos.

[International Politics and Society e o revistă online înființată în 2017, cu sediul în biroul din Bruxelles al Friedrich-Ebert-Stiftung, fundație finanțată de guvernul german - n.trad.]

(Traducerea Rador)