Democrații nu trebuie să se teamă de o competiție internă, scrie George F. Will în The Washington Post. Să sperăm că susținerea unui candidat la președinție de către Biden a fost ultimul gest iresponsabil al unei cariere publice iresponsabil de lungi.
Democrații și cel mai lung congres
În 1924 democrații au descins la New York la congresul lor pentru desemnarea candidatului la președinție, congres care avea să devină cel mai lung din istorie. După 106 runde de vot în decurs de 16 zile, ei l-au ales pe fostul congresman și ambasador John W. Davis. Doar pentru a fi bătut măr de președintele Calvin Coolidge (cu 382 de voturi contra 136 în colegiul electoral).
Acum, un secol mai târziu, democrații se confruntă cu o perspectivă care-i sperie, deși n-ar trebui: un nou congres deliberativ de modă veche, în locul unuia modern, cel care doar ștampilează deciziile luate la alegerile primare ori adunările elective de la nivel de state.
În ceea ce putem spera că a fost ultimul gest iresponsabil al unei cariere publice iresponsabil de lungi, președintele Biden le-a transmis în fapt delegaților de la congres și alegătorilor: Dacă v-a plăcut președinția mea (conform sondajelor nu le-a plăcut majorității americanilor), îndemn congresul să o nominalizeze pe vicepreședinta Harris. Așadar, haideți să recapitulăm drumul pe care au mers democrații pentru a sfârși în fundătura politică de azi.
Joe Biden Sursa foto: EPA/Yuri Gripas / POOL
Democrații l-ar fi putut avea candidat pe Biden în 1988
Candidatura la președinție a lui Biden din 1988 a sucombat cu cinci luni înaintea adunărilor elective din Iowa [care reprezintă începutul alegerilor primare la nivel federal - n.trad.]. În 2008 Biden a reușit să reziste în cursă până pe 3 ianuarie, după ce terminase pe locul cinci în Iowa.
În 2020, după rezultate deprimante în Iowa (locul patru) și New Hampshire (cinci), a reușit cu chiu cu vai să ajungă la Carolina de Sud, unde 56% din alegătorii democrați de la alegerile primare sunt negri, astfel încât putea utiliza asupra lor pârghia religiei oficiale a partidului său: politica identitară.
A promis o premieră istorică: numirea unei judecătoare negre la Curtea Supremă. Iar ca parteneră de tandem s-a ales cu Kamala Harris, a cărei inutilitate în politica națională se dovedise deja de a fi de o magnitudine „Biden-istă”.
Propria ei candidatură din 2020 la nominalizarea democrată pentru președinție a pâlpâit și s-a stins cu 62 de zile mai înainte ca alegătorii din Iowa să-și înceapă deliberările electorale.
Unicul moment memorabil al campaniei ei a fost acela în care l-a acuzat pe Biden că nu are suficient entuziasm pentru o măsură socială nepopulară și neproductivă: strămutarea forțată a elevilor pentru realizarea unui echilibru rasial în școlile publice. Poate că chiar și atunci când a ales-o, Biden nu-și mai putea aminti această insultă.
Harris, candidata „heliu”
Englezii au o vorbă: „S-a ridicat fără urmă” [ca în „a dispărut fără urmă” - n.trad.]. Ce bine ar fi fost să putem spune același lucru și despre Harris, această candidată-heliu, mai ușoară decât aerul.
Strania bizarerie a rătăcirilor ei publice pe coclaurii retoricii va supraviețui atâta vreme cât YouTube ne va permite să-i savurăm mostrele de cugetare semi-conștientă despre spațiu, autobuze școlare, calitatea internetului din Louisiana, Polonia și flancul nordic al NATO, colaborarea internațională prin intermediul colaborării, frontiera („Avem o frontieră securizată” [traversată ilegal de 10 milioane de oameni în mandatul ei - n.trad.]) și echitatea („Tratamentul echitabil înseamnă că sfârșim cu toții în același loc”).
Poate că autoamăgirea competenței proprii o determină să nu se pregătească - ba chiar nici să nu gândească - înainte de a deschide gura. Delegații democrați care se vor reuni la Chicago ar trebui să gândească înainte de a o pune în postura posibilă de a primi codurile de lansare a rachetelor nucleare. Și ar trebui să recitească Regula 13.J din statut: „Delegații aleși în congresul național și deja deciși asupra unui candidat prezidențial vor exprima, cu deplină bună credință, voința celor care i-au ales”. Deci „vor” exprima, nu „ar trebui să” exprime. O obligație, nu o recomandare.
Kamala Harris / Sursa foto: INQUAM_Photos
Alegătorii nu sunt proprietatea lui Biden
Și scutiți-ne de predicile de o dublă prostie cum că delegații care au consimțit la candidatura lui Biden sunt practic ai lui, adică vor vota automat cum le spune el. Acel „consimțământ” presupune implicit și calificativul „în cunoștință de cauză”. Alegătorii care l-au votat pe Biden la alegerile primare au fost dezinformați de către el și de către partidul lui cu privire la un aspect esențial: evaporarea facultăților lui mintale.
Ira Gershwin [versificator american - n.trad.] a pus cândva punctul pe i: „Epoca miracolelor nu s-a încheiat”. În mod miraculos - și în ciuda faptului că e definit tot mai mult de minoritatea lui progresistă din ce în ce mai dificil de suportat - Partidul Democrat are o serie de personalități care ar putea fi președinți competenți: guvernatorii Andy Beshear din Kentucky, Josh Shapiro din Pennsylvania, Gretchen Whitmer din Michigan, Jared Polis din Colorado, dar mai cu seamă fosta guvernatoare din Rhode Island și actuala secretară [ministru - n.trad.] a comerțului Gina Raimondo.
Sunt indivizi cu funcții executive care deja au administrat niște chestii (a se citi „state”) mai mari decât cancelaria Senatului. (Amintiți-vă propunerea de amendament constituțional inexplicabil ignorată pe care am lansat-o în această rubrică: „Nici un senator sau fost senator nu va fi eligibil pentru a deveni președinte”.)
Democrații vehiculează nume de guvernatori inapți
Pe când astăzi tot sunt vehiculate numele unor guvernatori inapți pentru a conduce această țară jenată, care a suferit deja suficient: guvernatorul J.B. Pritzker din Illinois, care e atât de bogat pe cât pretinde Donald Trump că ar fi și și-ar putea finanța singur campania. Și Gavin Newsom din California, care ar trebui să îngâne încontinuu „Mulțumesc, Doamne, pentru Illinois” - singurul stat guvernat mai catastrofal decât cel pe care-l guvernează el.
După cel mai rușinos episod al său (a plagiat în 1987 autobiografia unui politician britanic), Biden a declarat ca un clarvăzător: „Am făcut niște prostii și voi mai face prostii”. Poate că cea mai nouă dintre ele a fost de fapt o prostie isteață - o răzbunare de o subtilitate shakespeariană. Numeroșilor democrați - inclusiv foști colegi - care l-au silit să se retragă le-a pus în brațe candidatura lui Harris, imprimându-i și orice avânt va fiind capabilă să-i confere susținerea lui publică. Ar fi putut foarte bine să le spună: „Nerecunoscătorilor, asta meritați!”
Partidul Democrat are acum ocazia de a-și răscumpăra parțial greșeala de a-i susține candidatura lui Biden în 2024. În orice caz, a făcut unele prostii și va mai face și altele.
(Traducere: Andrei Suba, RADOR RADIO ROMÂNIA)