Eu îi voi spune, împrumutîndu-mă de la cartea recent tipărită de Radu Portocală la Paris, Căderea lui Ceaușescu.

Despre cum arăta România înaintea Căderii lui Ceaușescu știm. Știm mai puțin despre cum arăta România după Căderea lui Ceaușescu. Și asta deoarece, despre România lui ianuarie 1990 s-a scris la vremea respectivă prin ziare cu un entuziasm facil, de tipul focului de paie. Căutînd prin arhivă am descoperit că semnam, în ianuarie 1990, o tabletă săptămînală în Magazin, publicație condusă de Alex Ștefănescu, fostul meu coleg de la SLAST.

Amintindu-și că, deși fost comunist, eram un excelent publicist, Alex Ștefănescu m-a invitat să țin o rubrică despre realitățile prin care treceam cu toții în acele zile. Reproduc mai jos tableta Democrația de la metrou, apărută în Magazin din 20 ianuarie 1990, printre altele și pentru că ea dă seamă de ce a însemnat libertatea de expresie peste noapte cîștigată de români. S-a spus şi s-a scris în aceste zile că perioada Ceauşescu n-ar fi creat nici un instrument democratic. Chiar de la început ţin să mă ridic hotărît împotriva unei astfel de afirmaţii.

Nu e adevărat! Fostul regim se poate mîndri cu unul dintre cele mai bune organisme democratice din lume: metroul bucureştean.

Priviţi pereţii staţiilor, ai pasajelor şi intrărilor, priviţi scările şi vă veţi convinge!

În timp ce ziarele şi Radioteleviziunea se întrec în a fi, prin revelaţiile din viaţa intimă a familiei Ceauşescu, un fel de Paris Match întors pe dos, străbătînd, după glorioasa epocă a reportajelor de la Fabrica de cabluri, pe cea, nu mai puţin glorioasă, a reportajelor de la Palatul Primăverii, aici, în metrou, prin mulţimea de afişe, de lozinci scrise cu o cretă fără moarte, de va trebui dărîmată toată staţia ca să fie şterse, de publicaţii doar dactilografiate, de caricaturi simpatice, de manifeste şi programe ale partidelor politice nou înfiinţate, se desfăşoară plenar spectacolul democraţiei absolute.

Tot ceea ce societatea omenească şi-a dorit în materie de pluralism poate fi întîlnit de cum ai făcut primii paşi pe scările care duc sub pămînt: confruntarea deschisă a punctelor de vedere, exprimarea adevărului, triumful celui mai bun. Iată de ce, plecînd de la această realitate, supun ziarelor independente propunerea de a include de îndată, la rubrica de prezentare a publicaţiilor apărute în ţară, ca punct separat, şi o revistă a dezbaterilor de idei din metroul bucureştean. Şi dat fiind că mai cred în puterea exemplului personal, voi face eu primul pas.

Voi prezenta pe larg, pentru început, unul dintre cele mai interesante elemente democratice din reţeaua metroului nostru: Pasajul Universităţii. La loc de frunte se situează Independentul, ziar al dezbaterilor libere. Bătut la maşină, el poate fi citit numai mergînd spre metrou. Şi nu oricum, ci ţinînd dreapta, după ce-ai coborît scările de la Universitate.

Nu de altceva dar, am uitat să spun, ziarul respectiv e difuzat prin lipirea pe zid. Din această cauză mă văd obligat să vorbesc, referindu-mă la spaţiu, nu de un anume număr de pagini, ci de un anume număr de metri.

Aşadar, în Pasajul Universităţii apare Independentul, ziar al dezbaterilor libere, în lungime de aproximativ cinci metri. Articolele acestei publicaţii îmi plac foarte mult. Sînt limpezi, tăioase şi, mai ales, exprimă mult mai mult decît neamurile sale tipografiate întrebările noastre, ale tuturor, indiferent că mergem sau nu cu metroul.

Pe zidul opus poate fi citit, în ţinută tipărită, Liberalul, organ al Partidului Naţional Liberal. Ori de cîte ori trec pe lîngă el am o mică tresărire. Seamănă atît de mult, prin formă şi conţinut, cu Liberalul de după război, interzis în 29 noiembrie 1947, că mă aştept s-aud pe cei din jurul meu vorbind de iminenta proclamare a RPR. Înaintea Independentului şi după Apelul Partidului Naţional Ţărănesc, devenit creştin-democrat cu literă mică, urmînd unui set de caricaturi, dintre care una îl are drept subiect pe Dinu Săraru, după o poezie (proastă) a unei tinere din Botoşani care „a venit cu tot sufletul aici”, poate fi citită polemica dusă pe cont propriu de domnul Florian Nicolaescu, salariat la Centrala Industriei Sticlei şi Ceramicii Bucureşti, cu Consiliul Frontului Salvării Naţionale, cu Adevărul şi cu Televiziunea Română. Ea conţine, pe scurt: un articol privind acapararea presei de către Consiliu, precum şi un număr de telegrame adresate, prin poştă, de către autor, sus-numitelor instituţii.

În paranteză fie spus, domnul Florian Nicolaescu scrie bine. Dacă nu-i vorba de un pseudonim, salut în persoana sa pe un debutant deosebit de înzestrat.

Ca orice democraţie care se respectă, Pasajul Universităţii lasă liber dialogul de idei. Punctele de vedere exprimate pe ziduri sînt, la rîndul lor, confirmate sau contrazise pe loc. Domnul Florian Nicolaescu îşi nuanţează cu stiloul opinia bătută la maşină în ce priveşte monopolul presei scrise şi vorbite. Într-o notă de subsol adăugată ulterior, el îşi cere scuze României libere după lectura articolelor Noi n-am uitat şi Nevoia de opoziţie. Cum era şi de aşteptat, sînt şi polemici.

Unele cu punctele de vedere apărute în Pasaj. De-a latul Manifestului Federaţiei Tineretului Liber cineva şi-a expus cu pixul propria platformă: „Huideooo!”

Altele, cu punctele de vedere apărute în presa independentă, fostă centrală. Un interviu acordat de domnul Silviu Brucan Agenţiei France Presse şi reprodus de ziarele noastre a fost decupat, lipit pe zid şi supus unei polemici înverşunate:

„În numele cui? Vorbeşti pe nedrept în numele eroilor revoluţiei!”

Evident, fiecare spune ce-l doare. În spaţiul rămas alb de sub telegrama adresată Adevărului de domnul Florian Nicolaescu cineva a precizat cu stiloul:

„Ofiţer de securitate Mîndru Gheorghe, te caut oriunde eşti”. Textul poate fi citit şi sub Apelul Partidului Naţional Democrat. Ceea ce mă întăreşte în convingerea că numitul Mîndru Gheorghe constituie o preocupare de prim-rang a autorului.

Cum ai ajuns în Pasaj dinspre Universitate, poţi citi sus, pe zid, afişul:

„Ne place sfîrşitul epocii Ceauş… Nu ne place însă cum începe noua epocă…”. Cineva a trecut dedesubt cu pixul: „F.F. Corect”.

Trebuie precizat că afişul se află la vreo doi metri înălţime. Ceea ce mă face să cred că acest superb dialog de idei a avut neapărat nevoie de scară.

P.S. Călătorind cu metroul am auzit o suavă doamnă zicînd:

– Auzi, dragă, de ce fac ăştia Partidul Naţional Ţărănesc la Bucureşti şi nu la ţară?

Te-ar putea interesa și: