Se întâmpla prin februarie ’95. Tocmai mă repatriasem după un voiaj în care era să întind copita în Atlanticul de nord, că era să mor acolo, după ce cargoul de 8700 TDW Hagieni, cu care plecasem din Constanța, era să se dea peste cap de fo duzină de ori într-o singură noapte, că ne lăsase motorul

Mă rog, făcui Revelionul la Philadelphia, apoi am plecat spre sud, către Golful Mexic, că aveam două porturi de făcut, Houston și New Orleans. D-alea am mai scris io. Am ajuns până la urmă în Panama, unde, după ce am tranzitat canalul proiectat de inginerul francez Gaillard – da’ construit de amricani – am acostat la Balboa, portul dinspre Pacific al canalului, că lu' ăla dinspre est îi zice Colon.

Maracaibo, Caracas, Roma, București.

De acolo, după opt zile de chiulabale sud-americane și o ceartă zdravănă cu comandantul navei, m-am repatriat pe o rută nasoală’: Maracaibo, Caracas, Roma, București. Coșmar. Ajuns acasă, cu ochii scoși, că pe vremea aia, eram tare căcăcios când mă urcam în avioane, și puteam să bat recordul mondial la „cruci viteză pe minut” când decola barabafta, am dormit fo douășpatru de ore. Apoi, ajuns în sfârșit la redacție, hai să-mi fac decontul. Luasem de la Ion Cristoiu niscaiva lovele, da’ nu multe, doar pentru faxuri, taxiuri și alte căcățișuri, că diurna mi-o plătea compania de navigație și salariul îmi mergea în țară. Și, când mă uit pe biletul de avion, văd că prețul repatrierii mele era fix de 1518 dolari americani. Mi-au sticlit ochii ca unui infractor.

Am plusat prea mult pe o miză mare

Biletul era plătit de armator, da’ m-am gândit io să mai îmi iasă niște extra-parale și să-l decontez la ziar. Jack, cum îi suneam noi comandantului suprem al EVZ, habar n-avea ce semnează. Și mi-a semnat. Iau decontul în dinți și mă duc la unu’, Stoian, un fel de Satana al deconturilor. Ăla, se uită perplex la ce semnase Cristoiu și-mi zice să vin peste două zile. Io îi bălmăjisem ceva, că-s banii de mobilă ai lu’ mama și alte tromboane. Aveam experiența altor două deconturi anterioare, unu’ de când mă întorsesem din India și altu’ din Pakistan, de la Karachi, unde îmi ieșise pasiența. Numa’ că acum triplasem potul.

Fitilul contabilului

Și plec io, ca un ghiocel vesel, mă duc la cinema, după care mă trotilez în Vox Maris, pe vremea aia cea mai tare discotecă din București și am ajuns acasă, în Cotroceni. În timpul ăsta, Stoian, contabilul ăla diabolic, l-a luat pe stație pe Cristoiu – că era plină redacția de Motorola – și i-a zis: „Domnu’ Cristoiu, decontu’ ăsta e uriaș. Nu ieșim mai ieftin dacă-l dăm afară?”. Ăia din redacție, care auzeau „live” intervenția, mai să se cace pe ei de râs. Așa mi s-a povestit. Jack, care tocmai își scria editorialul i-a zis că să facă ce vrea el. A doua zi eram șomer și io nu știam. M-au căutat toți și io nu eram nicăieri. Simona Ionescu, șefa mea din prezent și răposatul Gică Voicu, redactorul șef de pe atunci, mai să se isterizeze.

De cinci ori dat afară și de șase ori angajat

Până la urmă a ieșit bine. M-a salvat Simona și a pus o vorbă bună și Gică, Dumnezeu să-l ierte. Nu mi-au dat banii pe biletul de avion, da’ nici n-a mai trebuit să justific ce am făcut cu ceilalți pe care îi luasem ca avans.

În total, am fost dat afară de la EVZ de cinci ori și angajat de șase ori. Fetele de le „Personal”, sau cum îi spune acu’, mai nou, HR, nici nu mai operau concedierea. Așteptau reangajarea și aruncau prima decizie. Am mai spus-o și scris-o chiar în ziarul meu. Ăsta-s io. Un Reporter de Cursă Lungă.