Admirator declarat și incurabil al frumuseții feminine ar trebui să fructific orice prilej de a încerca să mă fac agreabil sexului frumos și opus. Și adevărul e că nu mă eschivez de la niciuna din ”marile încercări” la care primăvara supune bărbații.
De mic, umblam roșu-n obraji cu o pungă de coșari din tinichea printre băncile din clasă, sperând să smulg cât mai mulți pupici de la colegele cu bentiță și cosițe. Mai mult, mă număr printre cei care au militat pentru ca Ziua Mamei să redevină Ziua Femeii, nu că aș fi animat de convingeri socialiste sau trăiri egalitariste, ci pentru că mi se părea nedrept ca armatele de frezii, lalele, zambile sau violete să fie sacrificate și să nu ajungă la urmașele celei mai eficient folosite coaste smulsă vreodată din pieptul lui Adam.
Dar primăvara pare de câțiva ani tot mai grea, iar asta nu doar că mă aplec mai greu după un ghiocel sau pentru că s-a restrâns mult cercul celor la care mă pot prezenta cu un ”semn de primăvară”. Nu, motivul e că se adună tot mai multe ocazii și tradiții pe care bărbatul trebuie să le respecte dacă e dornic de a apuca vara fără să se fi certat cu nevasta, soacra sau copilele trebuie să le respecte.
În 3 decenii de democrație am înțeles că nu poți lăsa să putrezească prin porturi îngălate tone de inimioare din pluș așa că am acceptat să facă parte din viața noastră și Valentine's Day.
L-am lăsat să ne dubleze Mărțișorul pe sfântul cu un simț al negoțului mai puternic decât al unui piețar oborean care în februarie are pe tarabă ridichi, ca un tribut plătit modernității ce pune stăpânire și pe prăfuitele noastre relații sentimentale balcanice.
Am plecat frunțile de bărbați învățați să scoată fetele la un Cico și am băgat mâna-n buzunar, achitând fără să crâcnim mormane de dulcegării pe care le smulgem din vitrine, salvând magazinele de la faliment și diabet.
Dar dacul liber care bântuie munții și orașele, frustrat că locul îi e luat de cowboy efeminați călare pe trotinete, a făcut ce a făcut și a trezit încă un zeu care amenință să strice relațiile dacă nu îi oferi ofrande bigate în flori și bijuterii: Dragobetele.
Din 1997 încoace, Dragobetele a apărut în spațiul public românesc, la început ca voinicul din poveste care taie capul zmeului occidental, apoi ca un produs ”autentic românesc”, precum telemeaua și magiunul.
Cumpărând și azi zambile, mi-am pus întrebarea : de unde a apărut acest Dragobete în viața mea?
Obsedat de tradiții pe care să le readucă în viața Republicii Socialiste, nici măcar Nicolae Ceaușescu nu l-a folosit, deși, dacă e să dai crezare legendelor recent circulate, Dragobetele era un nou prilej de dovadă a continuității pe aceste meleaguri, de la daci la comuniști. Decebal, Burebista, Baba Dochia, chiar și Mărțișorul erau prezențe constante în propaganda vremii, dar Dragobetele nu.
De altfel, cu excepția unor dispute privind etimologia cuvântului, rar apare în studiile mai vechi de 1989 această sărbătoare a dragostei primăvăratice. Mărțișorul și toată simbolistica sa dețineau monopolul primăverii.
Data aleasă, 24 februarie, zi dedicată de ortodocși celebrării Întîiei și celei de a doua aflări a capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul, este și ea stranie. Marcată cu o cruce neagră, e greu de crezut că în anii de credință profundă, tinerii se alergau prin tufișuri, smulgându-și sărutări, în timp ce restul satului respecta canoanele de întristare.
Explicația găsită este că Dragobetele vine mai de departe, poate chiar de dinainte de căderea Daciei. Ca și Mărțișorul.
Așa o fi, nu mă pot da erudit, dar mă gândesc că o fi fost bine și pe vremea când capul de lup flutura pe meleagurile astea, din 24 februarie până pe 1 martie, supușii lui Decebal alergând pe coclauri după fete și culegând ghiocei!
Dar, până la urmă, orice zi e bună ca să spui ”Te iubesc!”, așa că Dragobetele e o dulce corvoadă.