Prin botez, un copil devine membru al unei comunităţi creştine. Este iniţiat, purificat şi primeşte un nume. Vechiul om moare şi un om nou este născut. Nu este vorba de o naştere biologică, ci de una spirituală deoarece copilul botezat este, în credinţa creştină, liber de pata păcatului originar.
De obicei, în lumea satului, copilul era botezat în a opta zi de la naştere. Acum, în general, el este botezat în a 40-a zi. „Este o practică preluată din tradiţia iudaică. La 40 de zile, copiii erau aduşi la templu pentru circumcizie, şi botezul e interpretat cumva ca o nouă circumcizie. Circumcizia era legământul lui Israel cu Dumnezeu şi în botez este un nou legământ al nostru de a ne uni cu el”, explică preotul Daniel Benga, prodecan al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. Potrivit etnologului Şerban Anghelescu, cercetător la Muzeul Ţăranului Român, semnificaţia botezului este pur religioasă. El îl scoate pe copil dintr-o lume care este considerată biologică şi precreştină şi îl include în lumea creştină. Obiceiuri de botez din Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova şi Bucovina „Duc un păgân ca să aduc un creştin” În mediul rural, înainte de extinderea serviciilor medicale, moaşa juca un rol esenţial pentru viaţa care se năştea. Ea o asista pe mamă la naştere şi, dacă nu făcea parte deja din familia copilului, intra apoi în neamul acestuia. Însă datoria ei faţă de copil nu se încheia la naştere. „Moaşa îndeplinea şi serviciile medicale strict tehnice, dar şi serviciile de protecţie magică, serviciile rituale. Ea devenea un membru al familiei, era un om extrem de respectat. De fapt există trei femei importante pentru copil: mama, moaşa şi naşa. Drumul este de la mamă la moaşă, şi la naşă. Moaşa duce copilul la biserică, iar naşa îl ia în biserică şi îl aduce acasă”, spune Anghelescu. Înainte de plecare, moaşa ea îl scălda şi, în unele regiuni, dacă era băiat, îl îmbraca într-o cămaşă a tatălui, iar dacă era fată într-una a mamei. Când pornea spre biserică, moaşa spunea „duc un păgân ca să aduc un creştin”, iar naşa spunea la întoarcere „am dus un păgân şi am adus un creştin” sau „l-am dus rău şi l-am adus bun”. Mergând cu copilul la biserică, moaşa era foarte atentă la ce oameni întâlnea pe drum, deoarece aşa cum era înfăţişarea şi purtarea oamenilor pe care îi întîlnea, aşa credea ea că va fi şi pruncul când va fi mare. Credinţa că un copil ar putea fi contaminat de lucrurile rele era larg răspândită. În timpul în care mama era însărcinată se credea că viitorul copil ar putea fi influenţat de acţiunile femeii: „Femeia însărcinată trebuie să se ferească să vadă lucruri foarte urâte care ar putea să modifice figura copilului, să o urâţească şi să fie un copil urât pentru toată viaţa”, aminteşte Anghelescu. Soartă tragică pentru copilul nebotezat Dacă era bolnăvicios sau risca să moară, moaşa îl boteza chiar ea, imediat după naştere, fără preot, pentru ca nou-născutul să nu moară nebotezat şi să se transforme în strigoi. Era de ajuns ca moaşa să-l stropească cu apă sfinţită şi să-i rostească corect formula botezului. Neavând timp să meargă la preot, moaşa turna de trei ori agheasmă pe capul copilului, îi da un nume, iar copilul era considerat botezat. În Oltenia, moaşa boteza copilul la vatra focului, stropindu-l cu apă sau cu ţărână, sau îl lua în braţe, trecea după uşă, îl sălta de trei ori în sus şi-l striga pe numele pe care i-l da. În astfel de cazuri extreme, cel mai adesea copilul primea numele de Ion, Ioan, Maria sau Ioana. Pentru creştini, botezul este obligatoriu: „Un copil nebotezat are cu totul o altă soartă pe lumea cealaltă, nici nu este înmormântat în cimitir. El este într-un teritoriu nu malefic, dar într-un teritoriu din afara creştinismului. Cu alte cuvinte - pentru că toţi erau creştini - din afara lumii. E mai degrabă apropiat de duhurile rele decât de omul creştin”, explică Anghelescu. În lumea satului, copilul nebotezat era îngropat într-o margine, în afara cimitirului sau în grădină, de multe ori. Cercetătorul spune însă că în prezent separarea nu mai este atât de severă. Naşul i se substituie nou-născutului ca persoană adultă Potrivit tradiţiei, naşii de cununie ai părinţilor aveau sarcina să le boteze acestora toţi copiii. Printre oameni, exista credinţa că nu e bine să laşi naşul de cununie deoarece e păcat, iar naşul îi va blestema pe ei şi pe copilul lor. Naşul se alegea pe linia bărbatului. Dacă naşul de cununie murea, obiceiul se transmitea mai departe moştenitorilor naşului. Se considera că, prin botez, copiii se nasc a doua oară, iar născătorii lor sunt acum cei care îi ţin în braţe la botez, adică naşii. Naşul garanta prin prezenţa sa viitoarea educaţie creştină a acestuia. El îşi asuma o datorie înaintea lui Dumnezeu, a bisericii şi a copilului. În primele secole de după apariţia religiei creştine, se botezau oamenii maturi. Etnograful român Florea Marian scria într-una din lucrările sale, „Naşterea”, că instituţia naşilor este cel puţin la fel de veche precum botezarea copiilor mici: ea devenea necesară din momentul în care s-a admis botezarea copiilor. Ei nu puteau să vină singuri la biserică sau să ceară ei înşişi botezul, aşa că a fost nevoie de o persoană care să ceară pentru ei harul sacramental, care să îi ţină în braţele sale în timpul botezului şi, după cufundarea lor în apă, să-i ridice şi să îi primească. De asemenea, cel care se boteza trebuia să îşi mărturisească credinţa şi să renunţe la diavol, iar mărturisirea nu o puteau face copiii. În aceste condiţii, era nevoie de o persoană care să mărturisească şi să răspundă în locul lor. În popor exista credinţa că, pentru fiecare copil botezat, naşului i se ierta câte un păcat, iar fiecare încreştinare îi aducea noroc şi mult bine. În schimb, refuzul era considerat un păcat foarte mare. „Te lepezi de Satana?” Naşul trebuia să fie un creştin botezat deoarece el lua asupra lui grija spirituală şi materială a finului: „El rămâne subordonat naşului tot timpul existenţei, rămâne într-un fel în puterea naşului. Naşul îşi asumă prin actul botezului tot ceea ce îşi asumă conştiinţa religioasă a copilului care nu s-a trezit încă, dar pe care naşul e obligat să o declare. I se substituie ca persoană adultă”, explică Anghelescu. La botez, când preotul îl întreabă pe copil: „Te lepezi de Satana?”, naşul este cel care răspunde în locul lui: „Mă lepăd de Satana”. El este vocea nou-născutului care încă nu poate vorbi în numele său: „Naşul este cel care a asumat pentru prima oară în numele copilului existenţa creştină, existenţă care este extrem de importantă pentru că te plasează de la bun început într-o traiectorie obligatorie pentru un creştin: dacă nu eşti botezat, în principiu nu poţi fi salvat. Botezul e prima din tainele pe care trebuie să le trăieşti pentru a te rupe de lumea considerată rea şi înspăimântătoare de către lumea creştină. Dacă nu eşti botezat, nu ai parte de drumul ăsta şi eşti situat de creştini în afara lumii”, arată Anghelescu. Lăuza, „spurcată” timp de 40 de zile În lumea satului, mama copilului nu participa la botez deoarece nu avea voie să intre în biserică. „Lăuza este timp de 40 de zile într-o stare de impuritate. I se spune „spurcată”. Este de fapt ambivalenţa sacrului, faţa neagră, rea a sacrului, a omului care, pentru că a trecut prin naştere şi prin apariţia unor substanţe, a intrat într-un regim de impuritate. Ieşirea din corp, manifestarea corpului în afară, face să existe impuritatea. Mai exact, se spune că, dacă lăuza iese afară din casă în timpul celor 40 de zile, dacă intră în contact cu oamenii sau cu câmpurile, poate să producă sterilitate, poate să ardă iarba sau pământul sub ea. Are o putere involuntară, conferită de starea ei aparte, de impuritate”, explică etnologul. Chiar dacă mama stătea acasă în timpul botezului, ea încerca să influenţeze destinul copilului de la distanţă, prin acţiunile sale. De exemplu, în judeţul Caraş Severin, cercetătorii Institutului de Etnografie şi Folclor din Bucureşti au descoperit că se obişnuia ca mama să citească, să bătă un cui, să aducă apă, să cânte, să joace sau să coasă. Scopul era ca fiul sau fiica ei să aibă parte de toate aceste daruri. Mama făcea tot ceea ce voia ea să facă fiul sau fiica ei mai târziu. Tot pentru a „contamina” nou-născutul cu toate lucrurile bune, se punea în leagănul copilului o împletitură, dacă era fată, ca să fie lucrătoare sau un caiet, dacă era băiat, ca să fie socotitor. Intervenţia hazardului: naşul din drum Dacă unei femei nu îi trăiau copiii, existau mai multe soluţii pentru a ieşi din destinul tragic al familiei. O variantă era să îşi ia mai mulţi naşi, crezând că astfel copilul îi va trăi. Un alt obicei, şi mai răspândit, se numea “naşul din drum”. Această practică presupunea lăsarea copilului în drum, la fântână, la o răscruce sau la uşa bisericii, în timp moaşa sau unul dintre părinţi pândea. Se alegea naş prima persoană care trecea pe lângă el, indiderent dacă era înstărit sau nu, socotindu-se că astfel copilul va trăi şi va fi sănătos. Alte dăţi, copilul era pus de moaşă pe prispa unui vecin căruia îi trăiau copiii şi care astfel era obligat să îl boteze. Se credea că în acest mod norocul va aduce un naş purtător de noroc. Dacă un câine îl descoperea, stăpânul câinelui era naşul. Uneori, primul venit îi dădea şi numele său. În unele sate se obişnuia ca mama să o roage pe prima femeie care îi ieşea în drum. „Ca să nu îmi moară şi copilul pe care îl născusem, trei îmi muriseră înainte, dimineaţa în zori l-am dus la fântână. L-am lăsat lângă fântână, mama mea stătea într-o parte şi moaşa într-o parte, lângă gard. L-a găsit o femeie şi l-a luat în braţe şi a plecat cu el acasă. Ea când l-a văzut a întrebat ce este, moaşa şi mama i-a zis să-l ia, că e fiul ei. Peste câteva ceasuri a plecat cu el la biserică şi l-a botezat. I-a pus numele Toma, ca pe bărbatu-său. Şi băiatul îmi trăieşte”, povestea o femeie din Oltenia, a cărei mărturie a fost înregistrată de cercetătorii de la Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” în seria „Sărbători şi obiceiuri”. “Putea să existe străinul care schimba soarta copilului. Îl includea într-o altă ordine, într-un alt neam, şi în felul ăsta putea schimba soarta. Mai ales că întotdeauna străinul are o aură specială. Străinul poate să fie o persoană fără importanţă, dar în acelaşi timp poate să fie cineva extrem de puternic, poate să manifeste o putere sacră. Străinul este ambivalent, este şi persoană periculoasă, fără un statut social integrat în comunitate, dar în acelaşi timp inspiră şi respectul pentru că nu ştii niciodată ce forţă se manifestă prin acel străin, cine este acel străin. Străinul nu este o persoană neglijabilă”, arată Anghelescu. Mulţumim pentru explicaţii şi colaborare Muzeului Ţăranului Român şi Institutului de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” din Bucureşti. Citiţi mâine continuarea articolului despre botez şi aflaţi de ce la ortodocşi copiii se botează prin scufundare totală, ce daruri primea nou-născutul şi de ce numele acestuia era uneori ascuns până când era dus la biserică.
Recomandările noastre
