Ca răspuns la o lucrare a gânditorului francez Michel Onfray, care susține că civilizația creștină a murit, filosoful Vincent Morch scrie un cutremurător eseu în Le Figaro despre fragilitatea și forța Creștinismului.

Creștinismul este o religie întemeiată pe credința în Înviere și în divinitatea lui Iisus din Nazaret. Această credință, născută pe marginea unui mormânt și edificată pe idei la limitele a ceea ce este cu putință să accepți, nu a încetat niciodată, din numeroase motive, să fie agonizantă. Că a fost din cauza unor dușmani ai săi, cum a fost în cazul persecuțiilor dezlănțuite de împărații romani sau de republicanii fanatici francezi din 1793, sau sub greutatea propriilor rătăciri (să ne amintim de corupția de la Roma din vremea familiei Borgia), nu există secol în care această credință să nu fi fost confruntată cu pericole mortale – nu existat niciodată, nu poate exista „creștinism triumfător”.

Adevărata noutate care se deschide odată cu Revoluția Franceză este proliferarea declarațiilor despre iminența morții sale: creștinismul trebuia să fie în curând abolit de o nouă religie (Robespierre, Hugo), de știință (Compte, Marx) sau de nu nou tip de om (Nietzsche).

Atunci când Michel Onfray, în noua sa lucrare Décadence, pretinde să constate moartea creștinismului, se situează deci în cadrul unei tradiții care are deja vechime. Or, în ciuda inconstestabilului declin al Occidentului, încă mai există creștini în ziua de azi. Ba există chiar destui pentru a umple masiv, spre marea uimire a celor care îi credeau la șase picioare sub pământ, străzile marilor orațe franceze.

Sunt acestea ultimele spasme ale unui cadavru? Sau premisele unei învieri?

Creștinismul s-a născut pe marginea unui mormânt. Și acolo va rămâne pentru totdeauna. De două mii de ani, el nu încetează să penduleze între Împărăția morților și Împărăția Cerurilor, între bezna neantului și bucuria Mântuirii.

Vestind un Mesia răstignit, el nu joacă jocul obișnuit care guvernează viața oamenilor, cel al reușitei și al puterii. Nu flatează instinctele. Nu se folosește de pofte. El plasează revelația supremă a unui Dumnezeu atotputernic între slăbiciunea nou-născutului și înfiorătorul spectacol al unui inocent sacrificat.

Creștinismul este o religie a slăbiciunii. Este deci el însuși intrinsec fragil. Cu atât mai fragil cu cât proclamă că ființele umane sunt fundamental libere și că în mod liber trebuie să se poziționeze în raport cu el.

În timpul întâlnirii Sale față către față cu Pilat din Pont, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu a dorit să-l facă să se închine în fața Sa pe cel care Îl judeca, dezvăluindu-i întreaga Sa slavă. L-a lăsat să se întoarcă de la El pe cel care se întreba ce este adevărul, în vreme ce El era însuși Adevărul. L-a lăsat singur cu conștiința sa, cu mintea sa, cu inima sa, cu riscul crucii, cu riscul morții.

Pentru că, potrivit creștinilor, lăsându-Se cu totul în voia libertății omenești, Hristos a mântuit lumea – o libertate reală, efectivă, concretizată prin cruce, însă transfigurată, dincolo de propriile intenții și de propria înțelegere, prin harul unei dimineți de Paști – religia lor constituie o evoluție inedită și decisivă în istoria umanității și o moștenire infinit de prețioasă pentru ansamblul acesteia.

Într-adevăr, trebuie să ne amintim că a apărut într-o lume în care cultura greco-romană dominantă afirma că oamenii ca și zeii sunt supuși puterii implacabile a fatalității. Aceast intuiție religioasă fondatoare a dat naștere teatrului tragic, unde spectatorii vedeau legându-se intrigi al căror sfârșit îl cunoșteau. Oedip, indiferent ce ar face, va sfârși întotdeauna prin a-și ucide tatăl și a se căsători cu mama sa. Aceeași intuiție, combinată cu geniul intlelectual grec, a dat naștere și științei.

Rațiunea, logosul, reprezintă într-adevăr o conceptualizare a fatalității: un lanț de necesități căruia este imposibil să i te opui. Dacă am desenat un triunchi pe nisip, atunci este obligatoriu ca suma unghiurilor sale să fie egală cu două unghiuri drepte.

Banal când este aplicat în matematici, acest concept se dovedește foarte problematic pemăsură ce exigența științificității se extinde la domenii care au legătură cu existența concretă a oamenilor – și, în primul rând, cu politica și cu istoria.

De fapt, cea mai remarcabilă consecință a excluderii creștinismului din viața ideilor este proliferarea concomitentă a discursurilor fataliste. Din toate părțile, caută să ne convingă că totul este deja scris: locul în care ne-am născut ne condiționează viața; globalizarea este inevitabilă; capitalismul este sortit eșecului; Marea Britanie va rămâne în UE.

Și dacă Islamul corespunde undei anumite tendințe actuale, este tocmai deoarece este o religie fatalistă. El se revelează astfel ca un uimitor pandat religios al unei raționalități care pretinde să înșire întregul destin al umanității în niște precepte intangibile.

Or, în fața acestor presiuni, pe cât de imperioase, pe atât de contradictorii, evenimentele recente demonstrează că conștiințele se revoltă, iar această revoltă – oricât de absurde și de periculoase sunt formele pe care le ia – dovedește o imensă aspirație spre libertate.

Iar această libertate practică obiectivă nu poate fi înțeleasă decât plecând de la o filosfie a libertății care nu s-a putut naște decât într-o societate iudeo-creștină. Civilizația noastră este iudeo-creștină în credința ei că ființa umană este o ființă liberă, inclusiv în criticile și renegările pe care le-a putut formula despre rădăcinile sale.

Nu, să nu se supere Michel Onfray, dar soarta civilizației noastre nu este jucată. Și, câtă vreme oamenii vor dori să fie liberi, se vor adăpa, conștient sau nu, din izvoarele lor iudeo creștine.

Iar creștinilor, pentru a se dovedi demni de moștenirea pe care au primit-o, demonstrând capacitatea credinței de a muta munții, le revine misiunea de a aduce Noutatea care eliberează și mântuiește.