Din august 1944 încoace, trei generații de români au trăit cu spaima de tancurile rusești, adânc cuibărită în suflet. Să le vezi astăzi, în piese detașate, împrăștiate prin șanțul șoselei are ceva suprarealist. Te întrebi dacă n-o fi făcătură, trucaj? Care este adevărul?

Conform legilor rusești, tinerii care își satisfac stagiul militar obligatoriu, recruții nu pot fi trimiși peste hotare decât în caz de război – sau dacă se oferă voluntari. Și se pot oferi voluntari numai după ce au o vechime în armată de 7 – 8 luni. Chiar și așa, când mai au câteva luni de armată, nu sunt suficient de instruiți ca să facă față, așa că sunt încadrați în unități mixte, alături de profesioniști (”kontraktniki”). Formate ad-hoc, din militari neantrenați să acționeze împreună, aceste unități nu pot fi numeroase: în Ucraina nu e război, ci ”operațiune militară”. Nu sunt trimiși recruți. Deci, unitățile militare care operează în Ucraina sunt relativ mici, de tăria unui batalion, până la 500 de militari. Pentru a compensa, aceste ”grupuri tactice” sunt puternic înarmate, fiind constituite în general din 3...4 companii, jumătate infanterie mecanizată, jumătate tancuri. Deci vreo 20 mașini de luptă a infanteriei și cam tot atâtea tancuri în fiecare grup tactic. Tancul standard folosit este T-72B3. Care-i povestea sa?

În iunie 1967 a izbucnit un nou război israelo-arab. În numai șase zile, armatele arabe coalizate au pierdut cam 1.000 de tancuri de fabricație sovietică, T-55 și T-62. Mai bine de trei sferturi dintre acestea au fost distruse de lovituri deasupra liniei șenilelor, în principal la turelă.

Pentru inginerii sovietici, era evident că trebuia proiectat un nou model de tanc, cu siluetă cât mai joasă, ca să fie greu de lovit. Și cu tun mai puternic, ca să nu fie nevoie să se apropie de adversar. Aceste două cerințe sunt, însă, contradictorii: un tun mai mare înseamnă o turelă mai spațioasă, deci o siluetă mai înaltă. Totuși, proiectanții sovietici au reușit să amplaseze un tun de 125mm într-o turelă foarte joasă, greu de lovit: T-72, intrat în dotare începând cu 1974.

Reușita a avut un preț: echipajul a fost redus. În turelă sunt numai comandantul și ochitorul, încărcătorul a fost înlocuit cu un sistem automat. Automatul este compus din două casete rotative, dispuse pe fundul cutiei blindate, care conțin 22 de obuze și, deasupra lor, 22 de încărcături de azvârlire. Un braț mecanic încarcă tunul T-81DM, succesiv cu un obuz, apoi cu tubul conținând pulberea de azvârlire.

După tragere, la tunurile clasice tubul este ejectat. Spațiul fiind foarte restrâns, la T-72 s-a optat pentru o încărcătură de azvârlire semi-combustibilă. Aceasta, cu denumirea 4Zh-52 (aici secționată) este alcătuită din 5 kg. piroxilină, într-un tub cu aspect de carton. De fapt, tubul e alcătuit tot din explozibil: piroxilin-celuloză impregnată cu TNT. Numai fundul tubului e din oțel și se ejectează.

Deci echipajul turelei stă cu picioarele pe 110 kg. de explozibil vrac. Fiind un derivat de nitroceluloză, au fost luate măsuri speciale ca sistemele mecanice și electrice să nu producă scântei, care ar fi declanșa o incinerare instantanee.

Anii au trecut, iar sistemele de ochire ale tancurilor de nouă generație au fost completate cu telemetru laser, calculator balistic, senzor de vânt și temperatură. Trecuse vremea când ocheai, prin înălțător, ”unde e ținta mai groasă” – la turelă. Acum erau posibile lovituri de precizie. Prima întâlnire a tancului T-72 cu noua generație de tancuri occidentale a avut loc, la 26 februarie 1991, undeva în deșertul irakian. Iară ce povestește comandantul plutonului de tancuri americane M1A1, maiorul (azi generalul) H.R. McMaster: „obuzul a zburat spre tancul inamic. Continuam să avansăm, dar sistemul de stabilizare menținea tunul drept pe țintă. Lovitura a nimerit tancul T-72, într-o minge de foc. Explozia a fost atât de puternică încât comandantul tancului irakian a fost aruncat în aer, cadavrul său desfigurat căzând la câțiva yarzi de tanc. Apoi a avut loc o explozie secundară, care a suflat turela tancului, lăsând numai cutia blindată, contorsionată”. Și adaugă un alt tanchist american, Dave Pronti: „Turela acelui T-72 a sărit învârtindu-se precum un capac de bere, iar când a căzut, totul a izbucnit în flăcări. Îmi amintesc că mă găndeam, cum mama mă-sii poate să ardă în halul acesta o bucată de oțel?!”.

În acei ani, România avea o singură unitate dotată cu T-72: Regimentul 1 tancuri, cu garnizoana la Târgoviște. A fost desființat în 1993. De atunci, cele 28 de tancuri T-72 scoase din dotarea Armatei Române sunt în conservare: am încercat să le vindem dar, cine știe de ce, nu s-au înghesuit cumpărătorii.

Problema este că sovieticii, când se apucau de un proiect, îl realizau în stil sovietic: balșoi. Au fost produse peste 25.000 de tancuri T-72 în diferite variante. Și alte câteva mii T-90, practic cu aceeași dispunere. De aceea, și astăzi T-72 constituie coloana vertebrală a trupelor rusești de tancuri. Evident, sunt modernizate: blindaj exploziv-reactiv Kontakt-5, înălțător cu senzor termic SOSNA-U, sistem digital de conducere a focului… Iar tanchiștii au încălțăminte  fără elemente metalice, ca să nu provoace scântei, fiindcă mai nou cantitatea de nitroceluloză pe care stau cocoțați a fost majorată de la 110 la 121 kg.

Zilele trecute, Vladimit Putin a trimis o scrisoare cu amenințări Guvernului Suediei, avertizându-l să nu care-cumva să adere la NATO. Suedezii i-au răspuns trimițând în Ucraina 5.000 de rachete antitanc ghidate, de nouă generație, SAAB/BOFORS Robot-57. Câte 6 pentru fiecare tanc T-72B3 angajat în ”operațiunea militară”. În zilele care urmează vom privi, cu groază, efectul.

Acum înțelegeți de ce în Rusia au fost imediat blocate Youtube și Facebook?