Vladimir Putin a răspuns pe un ton războinic la lovitura lui Trump în Siria, dar nu a schițat nici cel mai mic gest de replică militară.
Pentagonul a comunicat că Statele Unite au informat forțele ruse din Siria înainte ca cele 59 de rachete Tomahawk să lovească baza Shayrat joi noaptea. De asemenea, consilierul pentru securitate națională, HR McMaster, a declarat într-o conferință de presă: „A existat un efort de a minimiza... riscul pentru cetățenii din terțe țări – a se înțelege rușii.”
Într-o analiză din National Interest, Richard Moss, profesor la Russia Maritime Studies Institute și la US Naval War College, apreciază că „eforturile” americane au depășit sfera militară, a selecționării atente a țintelor, ajungând în domeniul diplomației.
Moss asumă că diplomația americană a utilizat atât canalele oficiale ale Departamentului de Stat, dar și altele neoficiale, pentru a-i avertiza pe ruși și a-i informa că lovitura se limitează la un atac punitiv asupra unei ținte militare legitime, de unde ar fi plecat atacul chimic al lui Assad.
Nici un rus nu a fost icos în atacul cu rachete Tomahawk. Lipsa unui răspuns militar al Rusiei sugerează acceptarea loviturii limitate, deși retorica oficială a Moscovei a arătat altceva.
Evident, Rusia s-a coalizat cu Iranul și Siria pentru a condamna public atacul ca pe o agresiune ilegală împotriva unui stat suveran.
În plus, Moscova a transmis pe toate canalele aflate la dispoziția sa că atacul cu rachete american ajută Al-Qaida (care controlează regiunea respectivă) și ISIS, distrugând o bază aeriană folosită de forțele ruse și siriene pentru lovituri anti-teroriste în provinciile Homs și Idlib.
De asemenea, Rusia a anulat un acord semnat în 2015, pentru evitarea ciocnirilor aeriene cu Statele Unite, a anuțat că va întări apărarea spațiului aerian sirian, l-a chemat pe atașatul militar american la Moscova pentru a-i înainta o notă de protest și a adus fregata purtătoare de rachete teleghidate Amiral Grigorovici în estul Mediteranei.
Amiral Grigorovici este dotată cu echivalentul rusesc al Tomahawk, rachetele de croazieră Kalibr NK, desfășurate în Siria încă din 2015.
Când Statele Unite au lansat atacul cu rachete Tomahawk, Rusia avea amplasate la bazele sale din Latakia și Tartus foarte performantele sisteme de apărare antiaeriană S-300 și S-400, iar regimul sirian avea propriul sistem integrat de apărare aeriană, de fabricație rusească, la rândul său destul de performant.
Deși toate aceste sisteme dispuneau de capacități de a contracara loviturile cu rachete de croazieră, nu există nici o informație că acestea ar fi existat vreun răspuns din partea acestora. De ce?
Times of Israel oferă două răspunsuri plauzibile: „Bateria antiaeriană rusă S-400 – considerată una dintre cel mai bune din lume – se pare că nu a doborât nici măcar o singură rachetă americană, fie pentru că nu a fost capabil, fie pentru că forțele ruse au ales să nu reacționeze.”
În calitate de al doilea furnizor de arme din lume (după Statele Unite), poate că Rusia nu a dorit să riște ca rachetele sale să rateze doborârea rachetelor Tomahawk, afectând astfel viitoarele vânzări.
Deși Tomahawk reprezintă o armă formidabilă, este totuși puțin probabil ca unul dintre cele mai performante sisteme anti-rachetă din lume să nu reușească să doboare măcar una dintre cele 59 trase joi noaptea. Cu atât mai mult cu cât Tomahawk zboară la o viteză de zbor subsonică.
Cea mai logică și mai probabilă explicație, arată analiza citată, este că Moscova a optat pentru a nu escalada situația. Deși Rusia și Siria au semnat recent un tratat pe 49 de ani în care Moscovei i se oferă toate facilitățile navale de la Tartus, unde rușii au o bază din 1971, totuși Rusia și Siria nu au tratat de apărare reciprocă, de tipul celui pe care se bazează NATO.
Mai mult, deși Rusia are legături vechi cu Siria, ea nu are motive să-și dorească un conflict deschis cu Statele Unite în Siria.
Retorica amenințătoare prinde la audiența rusă de acasă și îi liniștește pe partenerii Moscovei că au un aliat de nădejde.
În plus, atacul american limitat la o lovitură chirurgicală, deși Washingtonul ar fi avut și alte opțiuni mai radicale, poate fi invocat de Moscova ca o recunoaștere a capacităților sale de descurajare, pentru a-și păstra nepătat obrazul de actor principal în regiune.
Marile puteri pot folosi canalele diplomatice – iar cele neoficiale sunt instrumentul ideal – pentru a găsi un modus vivendi, un mod de a fi de acord că sunt în dezacord. Washingtonul și Moscova pot cădea de acord că sunt în dezacord la nivel retoric, iar în realitate să evite pragmatic escaladarea.