Fiecare scrutin era conceput ca un montaj literar-artistic cu tema: Mergînd la vot entuziaști și în proporție de masă, cetățenii patriei își sărbătoresc Conducătorul. Transformarea unui moment pe care Constituția din 1965 îl definea ca alegeri pentru MAN din cinci în cinci ani într-un moment de strălucită adeziune a Poporului român la politica Partidului se realiza prin trei mijloace:

a.) Așa-zisa campanie electorală era plină de momente de propagandă și agitație. Nu se discutau un moment problemele concrete ale țării. Se organizau momente festive în care era ridicat în slăvi Nicolae Ceaușescu.

b.) Crearea unei atmosfere de sărbătoare propagandistică. Propaganda înfățișa mase de oameni ai muncii mergînd la vot cu steaguri și cîntece revoluționare. Televiziunea și radioul transmiteau de la fața locului despre fericirea de a vota. Nu lipseau evidentele trucuri propagandistice. Mirese care veneau la vot cu nuntași cu tot, bătrîni cît mai albi la bărbi și la păr, dar și copii care se bucurau în brațele mamelor revoluționare că părinții lor votează.

c) Asigurarea unei prezențe de aproape sută la sută. Între județe, între municipii se isca o întrecere socialistă privind prezența la vot. Nu alegerea candidaților constituia temeiul sărbătorii propagandistice puse la cale în ziua votului, ci procentajul prezenței. Pentru că prezența și nu votul propriu-zis era trîmbițată ca victorie a Partidului. Așa se face că procentajul era de 99,99%. Mai era puțin și votau și muribunzii.

Veneau la vot și apoi mureau. În aceste condiții, a nu merge la vot era o crimă împotriva regimului. Așa se explică de ce-am mers la toate alegerile de dinainte de 1989. Așa se explică însă și de ce nu țin minte nimic despre cum și unde am votat. Am fost la vot timp de trei decenii aproape, dar nu țin minte să fi fost. Deși sigur am fost. După 1989, am fost la toate alegerile, deoarece acum știam că votul meu contează. Și la prezidențiale am votat, ba chiar cu pasiune, convins că particip la o întrecere reală.

Am votat în 1990 cu Ion Rațiu, în 1992, cu Emil Constantinescu, în 1996, cu Emil Constantinescu, în 2000, cu Ion Iliescu, în 2004, cu Adrian Năstase, în 2009, cu Traian Băsescu, în 2014, cu Klaus Iohannis. Am votat în cel de-al doilea tur și am așteptat cu nerăbdare să văd dacă alesul meu a învins. Motivul pentru care am mers la vot în turul al II-lea și am pus ștampila pe unul dintre cei doi candidați? Bătălia dintre cei doi era reală, dependentă de votul românilor. Ne-o arată diferența mică dintre primii clasați după primul tur cînd România devine cu adevărat democratică.

Tur I, 20 mai 1990 (a fost un singur tur), diferența între Ion Iliescu și Radu Câmpeanu, 74,43%.

Tur I, 27 septembrie 1992. Ion Iliescu și Emil Constantinescu, 16,10%. Tur I, 3 noiembrie 1996. Ion Iliescu și Emil Constantinescu, 4,03% .

Tur I, 26 noiembrie 2000. Ion Iliescu și Corneliu Vadim Tudor, 8,01%. Tur I, 28 noiembrie 2004 Adrian Năstase și Traian Băsescu, 7,05%).

Tur I, 22 noiembrie 2009. Traian Băsescu și Mircea Geoană, 1,29%. Tur I 2 noiembrie 2014. Victor Ponta și Klaus Iohannis, 10,07%).

Tur I, 10 noiembrie 2019. Klaus Iohannis și Viorica Dăncilă, 15,56%.

Din cîte de vede pe măsură ce societatea românească se democratizează, după primii ani postdecembriști, primul tur dă diferențe mici între cei doi candidați intrați în turul al doilea. Prin urmare, cele două săptămîni dintre tururi au stat sub semnul tensiunii electorale, iar ziua votului, sub semnul credinței că orice vot contează în stabilirea echilibrului final. Klaus Iohannis are o diferență de 15,56%. Asemănătoare doar celei dintre Ion Iliescu și Emil Constantinescu în 1992, dar cînd mai domina perestroikismul. Începînd cu 1996, în perioada democratică a României, după primii ani postdecembriști, o asemenea diferență (15,56%.) nu s-a mai întîlnit.

O simplă privire aruncată asupra procentajelor obținute în primul tur arată că la al doilea tur, chiar dacă nu toți vor merge la vot, Klaus Iohannis își adaugă procentajele lui Dan Barna și Teodor Paleologu. Încă vreo 20%. Viorica Dăncilă n-are de unde să ia. Poate de la Mircea Diaconu, deși mă îndoiesc serios că votanții lui Mircea Diaconu se vor grăbi să meargă la vot pentru Viorica Dăncilă. În aceste condiții, duminică, 24 noiembrie 2019, Klaus Iohannis nu-și pune problema dacă va cîștiga sau nu. Își pune problema să cîștige la un scor uriaș, la cea mai mare diferență din vremurile democratice de după 1996.

După 1996, cea mai mare diferență s-a înregistrat în Turul II din 10 decembrie 2000. Ion Iliescu, (66,83%), Corneliu Vadim Tudor, (33,17%). Diferența între candidați: 33,66%. Sînt sigur că va cîștiga la o diferență de peste 35 la sută, dacă nu chiar mai mult. De ce are nevoie Klaus Iohannis de acest scor? Pentru că, așa cum am scris de nenumărate ori pînă acum, Generalii au avut misiunea nu de a-i asigura victoria – o obținea oricum – ci de a-i asigura o Victorie care să-l proclame drept Sfîntul Gheorghe al luptei cu Balaurul PSD. Duminică seara, propaganda pregătește sărbătorirea unei Revoluții, nu a unei simple victorii electorale. Am învins Ciuma Roșie! Grație Luptătorului, Neînfricatului Klaus Iohannis, în România comunismul s-a prăbușit la 30 de ani de la prăbușirea comunismului în Est.

Către acest moment se îndreaptă tot ceea se întîmplă în cele două săptămîni dintre cele două tururi: Klaus Iohannis se proclamă în Război cu PSD, nu în bătălie electorală. Guvernul Ludovic Orban nu guvernează, ci face agitație electorală. Săritul de pe șine, Florin Cîțu, în loc să administreze Finanțele țării, lansează acuzații halucinante la adresa PSD. Ministrul de Interne, în loc să purceadă la transpunerea unui program de reformare a ministerului, se ocupă cu desecretizarea Raportului despre 10 august. Ludovic Orban dă afară PSD-iști nu pentru că aceștia sînt veniți pe pile, nici măcar pentru dePeSeDizarea țării, ci pentru a înlesni ipostaza lui Klaus Iohannis de Biruitor al Ciumei Roșii. Anul acesta, în 24 noiembrie 2019, va avea loc o farsă. Românii sînt chemați la vot pentru a îndeplini formalitatea necesară constituțional de a confirma prin prezență ceea ce au decis Generalii cu mult timp în urmă.

După turul întîi, am scris și publicat pe cristoiublog.ro sub titlul Planul Generalilor se îndeplinește pas cu pas: Viorica Dăncilă în turul al doilea, Dan Barna, umilit că de cîteva luni s-a lucrat din greu la intrarea Vioricăi Dăncilă în turul al II-lea. S-a lucrat din greu nu de echipa de campanie a lui Klaus Iohannis, ci de Generalii din instituțiile de forță. Indiscutabil, un candidat poate manevra în așa fel încît în turul al doilea să intre un candidat mai ușor de bătut. Intrarea Vioricăi Dăncilă în turul al doilea n-a fost rezultatul unor manevre politice. A fost rezultatul unor Diversiuni de mare amploare, meșterite de Sistemul instituțiilor de forță. De ce Viorica Dăncilă? Am adus argumente înaintea celui de-al doilea tur, trecînd în revistă atît căderea Guvernului Dăncilă, instaurarea Guvernului Orban, cît și enigma de la ora 18, duminică, 10 noiembrie 2019.

Cînd, spre stupoarea liderilor PSD din teritoriu, mase de PSD-iști au mers la vot în timp ce PNLiștii și USR-iștii au stat acasă. Argumentelor de pînă acum le pot adăuga argumentul decisiv al campaniei pentru cel de-al doilea tur. Ca și în cazul primului tur, n-avem campanie. Klaus Iohannis refuză confruntarea nu numai cu Viorica Dăncilă, dar și cu presa. Înlocuiește cele două momente necesare cu farse de prost gust, precum Dezbaterea organizată de El despre El însuși. Altfel spus, un candidat își organizeaază o confruntare cu el însuși. Ca și în cazul primului tur, Klaus Iohannis are o singură temă: Războiul cu PSD. Evitarea confruntării cu presa se explică și prin incapacitatea de a ieși de pe șenila sloganurilor clișeu anti-PSD. Nu ne spune nimic despre ce va face el ca Președinte, cu Guvernul Meu, în următorii cinci ani. Ne spune doar că vrea să biruie PSD-ul.

Proiectul său de țară se reduce la lupta cu un singur partid. Nu cu primejdiile și problemele unei țări, ci cu existența unui partid. Și acela un partid de pe scena politică. În istorie nu există Ce-ar fi fost dacă… Ne permitem, totuși, să ne jucăm cu această ipoteză: Ce-ar fi fost dacă în turul al doilea ar fi fost Dan Barna? Și-ar mai fi putut limita Klaus Iohannis întreaga campanie la războiul cu PSD? Firește că nu. Ar fi trebuit să dea seamă de vacanța de lux care a fost primul mandat. Ar fi trebuit să prezinte românilor Proiectul de țară. Proiect pe care, evident, nu-l are. Ar fi putut refuza confruntarea cu contracandidatul? Firește că nu. I-ar fi fost imposibil să regizeze farse în genul conferinței de presă de miercuri sau a dezbaterii de marți. Nu se știe dacă ar fi cîștigat. Și dacă ar fi cîștigat ar fi fost la o mică diferență. Dar mai ales n-ar mai fi fost Biruitorul Ciumei Roșii, iar victoria sa n-ar mai fi fost Eliberarea țării de sub jugul PSD-ist. Promovarea Viorică Dăncilă în turul al IIlea a fost gîndită de Generali ca singura formulă prin care Klaus Iohannis poate cîștiga zdrobitor prezidențialele fără să facă nimic. Triumful calculat din 24 noiembrie 2019 are nevoie de o prezență uriașă.

Că o va bate pe Viorica Dăncilă cu 70% la 30%, Klaus Iohannis n-are nici o îndoială. Pentru ca victoria să fie totală, copleșitoare, pentru ca al II-lea tur să nu fie un simplu moment de democrație, ci o Revoluție, un Miracol, Klaus Iohannis are nevoie de o prezență uriașă. Ca și Nicolae Ceaușescu pe vremuri. De ce nu merg la vot? Ca să nu legitimez prin prezența mea farsa numită al doilea tur!

Te-ar putea interesa și: