La un pas de granița turcă se dau lupte aprige între milițiile kurde și Statul Islamic într-un oraș care, odată căzut în mâinile jihadiștilor, expune cea de-a doua putere militară a NATO unui risc de securitate sporit, gruparea teroristă reușind astfel să controleze un lung sector de frontieră cu Turcia. Asaltul de la Kobani, în derulare de aproape o lună, a devenit, pentru coaliția internațională care luptă împotriva Statului Islamic, un veritabil test pentru strategia raidurilor aeriene asupra pozițiilor controlate de islamiști, criticate de multe voci avizate ca fiind ineficiente. Unele voci, din contra, minimizează importanța geostrategică a orașului sirian, deși argumentele lor se pierd pe fondul atenției deosebite pe care presa internațională o acordă asaltului de acolo, semn că, măcar la capitolul imagine, o victorie a Statului Islamic ar lovi puternic în campania Occidentului.
În Turcia, dar și în Europa, kurzii protestează violent, cerând Ankarei să trimită trupe în Siria pentru a depresura Kobani. Aliații occidentali fac aceleași presiuni, opoziția turcă fără rezultat însă. Oficialii turci, deși au primit undă verde de la Parlamentul de la Ankara pentru a desfășura campanii militare peste graniță, așa cum s-a întâmplat în 2008, în nordul Irakului, nu mișcă niciun deget, spre iritarea minorității kurde și a Occidentului.
De ce nu intervine Turcia când chiar la granițele ei (cartierele din Kobani se pliază chiar pe linia de frontieră) se duce un război de al cărui deznodământ depinde în mod evident și stabilitatea sa internă? Nu riscă Turcia să irite aripa militantă a kurzilor cu care abia a făcut pace? Răspunsurile diferă iar multe pot fi asociate unor speculații, în lipsa unei replici ferme din partea guvernului turc. În primul rând, trimițând trupe peste graniță Turcia ar recurge la măsura pe care nici măcar americanii nu îndrăznesc deocamdată să o aducă barem în discuție: o intervenție terestră. O confruntare la sol cu Statul Islamic ar avea fără îndoială un alt parcurs decât avantajul supremației aeriene iar Turcia știe asta foarte bine. Mai mult, revendicările kurzilor nu au trecere în rândul majorității populației, deci nu există o presiune publică internă asupra guvernului de la Ankara pentru a acționa.
Mai mult, guvernul turc consideră și o spune repetat că a făcut destule pentru kurzii din Siria iar cifrele vorbesc răspicat în acest sens. Peste 200.000 de kurzi au fost primiți ca refugiați de război de turci iar aceasta nu a fost o decizie ușoară, dat fiind trecutul violent între cele două părți. Mai mult, peste 325 de milioane de dolari au fost furnizați sub formă de ajutor umanitar locuitorilor din Kobani în ultimile două luni. Deci Turcia a favorizat, până acum, asistența umanitară celei militare.
Ideologic, milițiile kurde din nordul Siriei sunt puternic influențate de PKK, până recent rivalul numărul unu al Ankarei, cu care a încheiat o pace fragilă. Tocmai din acest motiv, în mediile politice din capitala turcă orice ajutor militar dat celor care luptă sub asediul din Kobani este văzut ca un ajutor militar indirect acordat PKK, ceea ce arată dezastruos pe blazonul lui Erdogan.
O altă teorie vorbește despre starea de cruntă deamăgire de la Ankara după aproape patru ani de conflict civil din Siria și tot atâția ani de bâlbe în cancelariile occidentale unde nimeni nu și-a asumat o poziție tranșantă în dosarul sirian. Turcia a fost măcar consecventă în atitudinea sa anti-Assad, deși în timp și-a atras critici virulente cum că guvernul de la Ankara ar susține astfel islamiștii. Mi-e totuși greu să cred că a doua putere militară a NATO privește naiv Statul Islamic ca pe un mijloc eficient de a-și atinge obiectivul răsturnării lui Assad, care pare să fi căzut în plan secund pe fondul ofensivei jihadiste din regiune.
În mod clar, Turcia joacă acum cartea Kobani pentru a forța Occidentul să includă în planul general de anihilare a grupării Statul Islamic și înlăturarea lui Bashar al-Assad, ceea ce Ankara a urmărit cu fermitate în ultimii ani. Mesajul reiese clar din cele mai recente declarații ale noului șef al diplomației de la Ankara, Mevlut Cavusoglu: „să omorâm țânțarii unul câte unul nu este o strategie bună. Trebuie să eradicăm sursa acestei situații, și anume, evident, regimul Assad din Siria”. Convinsă că Statul Islamic nu o va ataca, Turcia arată că are răbdare și demonstrează Occidentului că următoarea mutare este la el.
Recomandările noastre
