Când șahul a pătruns în Europa prin rute comerciale mediteraneene, în sec. al-X-lea, oamenii au modificat jocul pentru a reflecta structura politică a societății lor. Ceva ce se poate aplica și azi, scrie NationalInterest.
„Gambitul Damei (The Queen’s Gambit”) este cea mai urmărită miniserie Netflix. Iar ceea ce a adus succesul peliculei, care urmărește ascensiunea tinerei Elizabeth (Beth) Harmon în ierarhia mondială a șahului, pare să fie simbolistica evidentă. Dacă folosirea șahului ca argument de a reprezenta viața pare familiară, asta se datorează în mare parte lumii medievale, scrie autorul articolului din NI.
Acesta susține în cartea sa „Jocul de putere: literatura și politica șahului în Evul Mediu târziu”, că primii jucători europeni de șah au transformat acest joc al minții într-o alegorie a societății. Și l-au schimbat pentru a reflecta mai bine lumea lor.
De atunci, poeții și scriitorii l-au folosit ca alegorie pentru dragoste, datorie, conflict și împlinire. In forma sa inițială, șahul era un joc de război cu piese care reprezentau diferite unități militare: călăreți, luptători călare pe elefanți, cai și infanterie.
Aceste unități armate i-au protejat pe „șah” sau regele și pe consilierul său, „firz”, în lupta imaginată a jocului. Dar europenii au transformat rapid „șahul” într-un rege, „vizirul” în regină, „elefanții” în episcopi, „caii” în cavaleri, „carele” în ture și „soldații” în pioni. Odată cu aceste schimbări, cele două părți ale consiliului nu mai reprezentau unitățile dintr-o armată. Acum susțineau ordinea socială occidentală.
Jocul a dat expresie concretă concepției medievale a lumii, conform căreia fiecare persoană avea un loc desemnat. Mai mult, a revizuit și îmbunătățit modelul obișnuit al celor „trei straturi ale societății”: cei care luptau (cavaleri), cei care se rugau (clerul) și cei care lucrau (restul). Istoricul Marylin Yalom spunea în „Nașterea reginei de șah”, că ridicarea Reginei la statutul de „cea mai puternică piesă” a apărut prima dată în Spania, în timpul puternicei regine Isabella.
Dar mult mai profunde și mai interesante sunt alegoriile medievale care folosesc șahul pentru a consolida obligațiile sociale și legăturile dintre cetățeni.
Niciun autor nu a făcut acest lucru mai strălucit ca părintele dominican Jacobus de Cessolis, care, în „Cartea moravurilor oamenilor și îndatoririle nobililor și oamenilor de rând în jocul șahului”, a imaginat șahul ca pe o modalitate de a preda responsabilitatea personală.
Alegoria lui Jacobus devine unul dintre mesajele centrale ale „Gambitului Damei”. Beth își atinge întregul potențial numai după ce învață să colaboreze cu alți jucători. La fel ca pionul pe care îl convertește în ultimul său joc, Beth devine o regină figurativă doar cu ajutorul altora. De menționat că aceasta nu este singura operă modernă care prezintă publicului șahul în acest mod. „Războiul stelelor”, „Harry Potter și Piatra filosofală” și „Blade Runner” folosesc și ele versiuni ale șahului în momente- cheie pentru a arăta creșterea unui personaj sau ca o metaforă a conflictului narațiunii.
Recomandările noastre
