Decembrie 1989. O mare parte din populația României, s-a implicat, unii până la jertfa supremă, în dărâmarea regimului comunist. Libertatea drastic limitată, frigul și întunericul din case, lipsa și calitatea proastă a hranei, au reprezentat principalele motive pentru care românii au ieșit în stradă. Și-au strigat nemulțumirea, revendicând, cu orice preț, căderea lui Ceaușescu. A durat ceva, până să reușească să aibă curajul și încrederea necesară pentru a face asta. Teama că un asemenea demers se va răsfrânge asupra lor, a fost întreținută, mai multe decenii, cu brutalitatea represiunii de instrumentele regimului, între care Securitatea, închisorile și lagărele de muncă fiind cele mai eficiente. O acțiune întreprinsă în răspăr cu conduita ideologiei comuniste putea deveni fatală. Și cu toate că drepturile și libertățile fundamentale ale omului erau cotidian călcate în picioare, lipsea curajul ripostei individuale și prilejul favorabil celei colective. “Contextul internațional” s-a dovedit a fi acest prilej, căci tocmai ce căzuseră, pe rând, toate dictaturile comuniste învecinate. O mascaradă de proces l-a eliminat pe dictator. Un altul, în a cărui finalitate nu prea mai crede nimeni, încearcă incriminarea profitorilor evenimentelor. Poate, CEDO?

10 August 2018, București, Piața Victoriei. Diaspora românească (?) se revoltă. Aproape nici nu mai are importanță pentru ce anume, oricum multe și destul de diferite nemulțumirile. De data asta legate, în general, de lipsa efectelor așteptate (alte câteva decenii) după reușita precedentei revolte. Unde sunt … statul de drept și democrația? Unde sunt echitatea și prosperitatea onestă?  Soluția revendicată? Desigur, “Jos guvernul!” De data asta, ordinea publică este însă apărată cu zel, cu exagerat de mult zel. Jandarmeria nu face economie de bastoane și gaze lacrimogene. Protestatarii (unii!) răspund cu pietre și ce le mai pică în mâini. Multă lume, pancarte bine și strident de uniform lucrate, mare gălăgie, fum și desigur foc. Ce protest (pașnic) e ăla… fără foc, cum am văzut noi la nemți sau la francezi… Cum? Iar “Contextul internațional”? Oricum, urmează o lungă, obscură și anostă anchetă finalizată după mai bine de doi ani cu un mare “fâs”. Mă rog, o clasare de dosar din care mai fumegă slăbuț niște fitile ce duc într-un viitor incert spre niște “fâsuri” mai mici…  dacă și pe astea nu le va stinge uitarea colectivă. Ce-i drept, acum riposta individual, (nu că ar avea vreun efect), măcar e posibilă…. Tot la CEDO, că doar n-o să pierdem doar dintr-atât un loc fruntaș în Uniune la procese contra Statului abuziv.

Acum, iar plutește în aer revolta, individuală, în pâlcuri mici, ori mai mari, amestecată cu cele câteva valuri mutante de virusuri, cu fum de măști stupid incendiate, restricții neinspirate, iar e frig și întuneric în (unele, multe) case, iar nu ajunge mâncarea pe mesele copiilor și iar revendicăm justiție și libertate… Asta înseamnă că revoltele precedente au fost zadarnice?  S-a schimbat doar ambalajul, problema rămânând aproape neatinsă?  Dar “contextul”?… “contextul internațional”?  Ei da, aici s-a schimbat câte ceva ce chiar dacă nu pare, este fundamental… dar de loc original. De la integrarea națiunilor am evoluat(?) la dizolvarea națiunilor într-o abstractă și utopică… comunitate globală. Or asta face ca nu numai contextual, ci și revolta, să capete dimensiuni internaționale. Dar parcă, istoricește vorbind, am mai trecut pe aici. Nu ăsta era visul, ce-i drept mai micuț, al “făuritorilor de imperii” pe care încet, dar sigur,  și pe rând, l-a destrămat “zvârcolirea” națiunilor?

Am putea trage din toate astea unele concluzii, poate chiar și învățăminte? Cred că da, contextul internațional poate ajuta, dar nu poate ține loc, lipsei unei viziuni asumate asupra evoluției unei națiuni. La scară mare, globalizarea așa cum pare a fi proiectată de cei înrolați ei, ce văd deja ca fiind aproape de sfârșit rolul națiunilor, este deocamdată doar o utopie, deci, o eroare repetitivă comparabilă în finalitatea ei  cu imperialismul or comunismul. La scara mai apropiată, a națiunii noastre, revoltele mai mari sau mai mici, susținute doar de “context”, dar lipsite de lideri purtători ai unei ideologii valide or măcar ai unei idei viabile asupra dezvoltării unui eventual succes sunt nu numai neproductive, ci rămân doar niște oarbe acțiuni demolatoare. Concluzia ar fi că doar cunoașterea istoriei nu ajunge fără înțelegerea profundă a mecanismelor, cauzelor și intereselor ce-o animă. Altfel, ea se va repeta nestingherită și de multe ori, ca o fatalitate firesc următoare a ignoranței până când cineva… înțelege ce se-ntâmplă.