A bătut recordul la cel mai scurt mandat de ministru al afacerilor externe - opt zile- din istoria României, dar a avut timp suficient să facă țara de râs cu votul din străinătate din al doilea tur al alegerilor prezidențiale. Și-a cerut scuze alegătorilor din Diaspora și a plutit, lin, ca o stafie, sau ca un fost șef al spionilor, din biroul de ministru în acela de consilier pe probleme de apărare și securitate al premierului Victor Ponta. De atunci nimeni nu a mai auzit de el, nici de bine, nici de rău.

O dată cu (re)intrarea în anonimat a lui Meleșcanu s-a așternut uitarea și peste miracolul strângerii a 450.000 de semnături pentru candidatura Domniei sale la Președinție. Nimeni nu vrea să ne explice cum pot apărea din neant semnăturile legale a sute de mii de români care să susțină candidatura la șefului SIE, fără ca nimeni, nici măcar presa,  să prindă de veste.

Nu au fost scoase corturi pe trotuare sau în piețe, nu s-au întins bannere peste străzi, nu s-au lipit afișe și niciun fluturaș mototolit nu a ajuns în coșul de gunoi de unde să îndemne la susținerea candidaturii la președinția României a bătrânelului simpatic cu ochelari de „șpion”.

Nu i-a trebuit însă decât să afle că în portbagajul unei mașini trasă lângă SIE ar fi îndesați sacii cu semnături, că venerabilului șef al spionilor externi i-a și dat inima ghes să dea fuga cu ei la Biroul Electoral Central. „Decizia am luat-o sâmbăta trecută, atunci când un tânăr om de afaceri, nu-i spun numele, care s-a ocupat, mi-a spus: «Avem aceste semnături, deci puteți candida, dacă vreți să vă asumați această responsabilitate» și eu am spus că vreau”, a explicat Meleșcanu cum a ajuns să candideze la Președinție.

Să-i lăsăm însă lui Meleșcanu bucuria de a repeta povestea nepoților, la gura sobei, și să privim spre motivele pentru pare atât de gogonată povestea semnăturilor. Dacă nu există nicio formă de publicitate, precum cele enunțate mai sus, semnăturile nu puteau fi strânse, logic și legal, decât în două moduri:

1. în cadrul unor adunări, ședințe sau reuniuni, la care oamenii să fie îndemnați de șefi sau de colegi să-și treacă datele din buletin, adresa și CNP-ul în tabelul „Semnături pentru susținerea candidaturii la Președinție a domnului Teodor Meleșcanu”;
2. din casă în casă și din ușă în ușă, de către voluntari sau oameni plătiți pentru strângerea semnăturilor.

Veți fi de acord, în primul caz, că de la o adunare de mai mult de zece oameni este practic imposibil să nu „răsufle” în presă că au început să se strângă semnături pentru candidatura președintelui SIE. O dată publicată, informația ar fi făcut mare vâlvă, iar Meleșcanu ar fi fost silit să confirme sau să infirme atât strângerea semnăturilor cât și intenția de candida, implicit de a demisiona de la conducerea Serviciului de Informații Externe. Deci varianta strângerii „în organizație” este cât se poate de improbabilă.

A doua cale este cea din ușă în ușă. Un om bun, convingător și eficient nu poate „scoate”, de regulă, mai mult de 20 de semnături de susținere zilnic – adresă, nume, CNP, semnătură. În 30 de zile de muncă, un om destoinic poate strânge, corect și legal, în medie, 600 de semnături. Pentru a ajunge la 450.000 de semnături (cât toți alegătorii din două județe ale României), trebuiau 750 de oameni care să strângă 600 de semnături în timp de 30 de zile.

Și această operațiune, cu mult mai zgomotoasă decât un concert rock sau un meci al naționalei de fotbal, a rămas neștiută de nimeni. Ăsta da secret să-l spui la o cană de ceai după treizeci de ani – nu-i așa, domnule Meleșcanu?

Or, după ce ai fost în stare să ascunzi semnăturile de români, cât de greu să îți mai fie să ții românii din diaspora departe de urnele de vot?

Dat fiind că am vorbit aici despre un moment extrem de important pentru democrație, acela al procesului de selecție al candidaților la funcția supremă a României, iar campania de strângere, în anonimat, a 450.000 semnături pentru un candidat care a luat 100.000 de voturi este mai mult utopie decât legalitate, nu rămâne decât speranța că se va găsi, în cele din urmă, un procuror, care să i le numere și domnului Meleșcanu. 

*Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.