Emilian Ezechil ştie că a ajuns, la 90 de ani, aproape de ultimele capitole ale vieţii, la recapitulare. Urmează povestea fabuloasă a unui veteran care a luptat şi în Est, şi în Vest, scăpând cu viaţă printr-un şir de miracole. Emilian Ezechil coboară greu dintr-un bloc de patru etaje. E ultimul de pe stradă, mascat de coloşii gri ai revoluţiei industriale comuniste care a scris şi istoria cartierului Titan. Face paşii mici: ”Înainte căram şi douăzeci de kilograme greutate, de la Auchan. Acum, şi paltonul ăsta de pe mine îl simt ca o povară”.

 Soţia e bolnavă de Alzheimer şi, dacă nu ar fi fost necazul acesta, altfel ar fi fost primăvară pentru veteran: ”Eram mult mai puternic, dar aşa...”. Aşa, trebuie să îşi ţină nervii tari: ”Am fost fericiţi împreună, a fost respectuoasă, acum abia dacă ne mai cunoaşte”.

”Numele ăsta al meu a adus multe nenorociri. În Bibile e pomenit proorocul Ezechiel, care a avut necazuri”. Bătrânul îşi aşază pălăria pe genunchi şi începe să povestească nenorocirile care i-au lovit pe cei din neamul lui, cei care poartă un nume apropiat de al proorocului. Numai el, copilul unor ţărani dintr-un sat argeşean, a fost mereu ocrotit: ”M-a iubit Dumnezeu, am două fete reuşite, sunt doctoriţe”.

Învăţăturile căpitanului Petculescu către elevii-soldaţi Emilian Ezechil e în viaţă pentru că miracolele există. E un film cu imagini vechi. Era 1 iunie 1941, când şi-a dat demisia de la societatea de asigurări ”Naţionala” din Bucureşti. Ştia că urmează să plece pe front, şi a vrut o ultimă şansă pentru a merge acasă, căci, cine putea şti... În noiembrie a fost repartizat la Cavalerie, la Regimentul 2 Călăraşi, cu garnizoana la Caracal.

De la 1 ianuarie 1942 a urmat cursurile Şcolii de Subofiţeri rezervă de Cavalerie. Acolo, căpitanul Petculescu le-a dat elevilor-soldaţi sfatul acesta: ”Lăsaţi-vă în voia soartei, căci doar soarta, singură, vă poartă de grijă”.

Nihilismul vine pe unde, de la Radio Moscova

Atenţie, trenul Bucureşti-Chişinău pleacă în cinci minute de la linia unu! E 29 august 1942, şi Emilian Ezechil îşi face semnul crucii pe peronul Gării de Nord. Pleacă spre Frontul de Est. Pentru el, epopeea Stalingradului începe cu o viziune. L-a văzut, în vis, pe Iisus Hristos cum se înalţă la cer, cu un înger în dreapta, unul în stânga. Deasupra îi aştepta Dumnezeu-tatăl. Când a ţipat în somn, şi camarazii l-au trezit, tabloul s-a întors invers, şi au intrat toţi în pământ.

Ezechil n-a încetat o clipă să creadă. Un apostol al creştinismului la război, între camarazi care ascultau Radio Moscova şi se întrebau dacă Dumnezeu există: ”Măi băieţi, ne-am născut creştini şi este bine să murim creştini, căci nu câştigăm nimic dacă ne lepădăm de credinţă, în schimb, nu pierdem nimic nici dacă murim creştini”.

Emilian Ezechil a supravieţuit Stalingradului, iar 23 august 1944 l-a prins la Bucureşti. Ziua care ne-a schimbat cursul istoriei a picat într-o miercuri, o miercuri în care iadul frontului s-a mutat de la Est la Vest. Pe sergentul-major Emilian Ezechil, care a măşăluit până în inima Cehoslovaciei, 9 mai 1945, ziua când războiul s-a terminat, l-a prins rănit într-un spital din Miskolc.

DRAGOSTEA ÎN VREMEA RĂZBOIULUI

Rândurile care nu se uită: „N-am vrut să te smulg visării...”

Emilian Ezechil a fost un militar chipeş. Tânărul zvelt cu ochii albaştri a frânt multe inimi. Când era pe front, primea scrisoare după scrisoare de la Eugenia Marinescu. O fată care s-a îndrăgostit de el dintr-o fotografie de-a lui pe care o purta o consăteancă, Maria. Nu s-au cunoscut niciodată înainte de război. Au trecut aproape şaizeci şi cinci de ani şi Ezechil nu uită un fragment din prima ei scrisoare.

Recită ca un poet de la curtea regilor de demult: ”Aşa am petrecut ziua de astăzi visând, deşi eram trează, plimbându-mă prin frunzele veştede ale aleii care-mi şopteau... e departe, e departe. Şi totuşi, gândul meu a străbătut imensul spaţiu pentru a te întâlni. Te-am zărit într-o tabără. Erai  singur, melancolic, gânditor. La ce te gândeai? Am vrut să te chem,  dar n-am vrut să te smulg visării şi am plecat cu inima plină de durere”.

Emilian şi Eugenia s-au întâlnit târziu, după Stalingrad. El a plecat pe Frontul de Vest, ea i-a scris, el s-a îndrăgostit de altă fată, ea i-a scris. El a fost rănit, internat într-un spital din Ungaria, ea i-a scris. El s-a întors şi, deodată, ca într-un vis urât, ea nu i-a mai scris niciodată. Au trecut şaizeci şi cinci de ani, iar Emilian Ezechil recită dintr-o scrisoare de demult. Are ceva din Florentino Arizza, personajul lui Marquez care a iubit-o toată viaţa pe Fermina Dazza. O femeie, o singură femeie...

”PURGATORIUL” DIN STEPA CALMUCĂ Pregătiri pentru infernul de la Stalingrad La 70 de kilometri de Stalingrad, Ezechil şi camarazii lui au fost debarcaţi în gara Simowniki şi dirijaţi înspre Elista, capitala stepei Calmuce. Unităţile de cavalerie ale românilor aveau misiunea de a supraveghea spaţiul de război. Ezechil şi ceilalţi absolvenţi ai şcolii de subofiţeri, rezerva de cavalerie, au fost chemaţi la comanda regimentului şi timp de şapte zile li s-a predat sistemul complicat de cifrare-descifrare al transmisiunilor întregului front românesc.

În perioada asta au fost cartiruiţi la familiile din zonă. Emilian Ezechil a nimerit într-o casă modestă din chirpici cu pardoseala din pământ. Capul familiei era mereu plecat la un colhoz, undeva departe. Soţia lui, care avea în jur de treizeci de ani, l-a hrănit bine pe Ezechil, în speranţa unei recompense sexuale. Cum tânărul cavalerist îşi impusese să se ţină departe de ”necazuri cu femeile”, a sfârşit prin a nu mai fi servit nici măcar cu o bucată de pâine.

”Nu-ţi dau fiindcă nu ai vrut să mă iubeşti!”, i-a retezat-o, scurt, femeia sovietică. Următoarea oprire: linia de front, la sud de Stalingrad. Iadul.

CEA MAI URÂTĂ ZI

Lacuri de sânge şi carne aburindă pe zăpadă

Pe 26 decembrie 1942 a fost frig. Emilian Ezechil crede că undeva la minus 45 de grade. Românii tremurau, aşteptând degeaba ajutoarele promise de nemţi. Era zece dimineaţa şi niciunul din cele trei sute de avioane de bombardament, niciunul din cele trei sute de tancuri germane făgăduite, n-a apărut.

Emilian Ezechil se ridică şi face un pas. ”Asta m-a salvat, un singur pas, altfel mă călca un tanc”. Între viaţă şi moarte stăteau doar câţiva zeci de centimetri şi un destin. Fugind printre tancuri, Ezechil a văzut ceva ce i-a amintit de un tablou din secolul XVI, ”Triumful morţii”: soldaţi români pietrificaţi de groază, care se strângeau pâlcuri, iar tancurile ruseşti le spulberau, lăsând în urmă lacuri de sânge şi carne caldă, aburindă, pe zăpadă.

A fugit instinctiv de toate mulţimile, căutând să rămână singur. Dar fără să arunce arma. Un tanc l-a urmărit, toate proiectilele i-au trecut pe lângă urechi. Primul avion al Axei care a apărut a distrus chiar monstrul blindat care-l hăituia. Ezechil a mers tot înainte, până când s-a întâlnit cu un calmuc. I-a cerut apă şi când a băut-o, pe nerăsuflate, a simţit ceva, ca şi cum un plămân i s-ar fi rupt.

În faţă se zărea o armată, calmucul zicea că e cea Roşie, iar Ezechil şi-a pus ţeava puştii sub barbă ăi a dat piedica la o parte. Degetele îngheţate se îndreptau spre trăgaci, însă în inimă cobora un gând, ca un duh sfânt: ”Astăzi este a doua zi de Crăciun. Să fiu eu oare criminalul propriei mele vieţi?”. A pornit spre armata din zare, hotărât să se predea. Au tras înspre el, nu l-au nimerit, şi apoi, ca şi cum un dirijor invizibil ar fi oprit totul, gloanţele au tăcut. Cei care trăgeau erau români.

CINCI LEI PENTRU O FRUNZĂ ŞI O LECŢIE

Amintirile unei amenzi de acum şapte decenii În 1935, Emilian Ezechil era un adolescent venit de la ţară în Bucureşti. S-a dus să se plimbe în Grădina Cişmigiu: ”Am rupt o frunză. Nu fac doi paşi – în faţa mea un gardian. Mi-a dat cinci lei amendă. Aveam şaisprezece ani, iar ăia cinci lei îi ţin minte cât oi trăi!”. A înţeles atunci: ”Educaţia nu se poate face doar cu vorbă bună. România nu o să se schimbe până când nu se vor aplica legile. Păi, când eram eu tânăr era un poliţist surdomut pe Calea Victoriei, pe bulevard. Surdomut, dar cum îşi făcea treaba!”.

Altădată, nişte şuţi i-au furat toţi banii în tramvai. Abia luase salariul. A doua zi, şefii l-au văzut abătut: ”Ce e, mă, Emile?”. După ce şi-a povestit necazul, a primit încă o dată toată leafa. Explicaţia stă într-o moralitate care s-a pierdut pe undeva pe drumul ăsta întunecat care nu ştim unde duce: ”Pe atunci se punea preţ pe credibilitate. Nu umbla lumea cu minciuna, ca acum!”.

ÎNTRE TRAGIC ŞI COMIC

Un creştin cu pantalonii în vine

După retragerea de la Stalingrad, înspre Rostov, Ezechil şi camarazii din unitatea lui au fost cartiruiţi în localitatea Yelisevka. După 14 zile de carantină au continuat retragerea pe jos, prin ger. În retragere, pe jos şi prin ger se poate întâmpla şi aşa: ”Era un frig ucigător şi trebuia să-mi fac nevoile”. Cu greu, Emilian şi-a dat pantalonii jos.

Însă, oricât s-a chinuit, n-a mai avut puterea să şi-i ridice. ”Cu pantalonii lăsaţi pe vine,precum copiii mici şi cu mădularele vineţii şi îngheţate bocnă” s-a dus spre colhozul din apropiere. Acolo a dat peste o tânără pe care a rugat-o să-i ridice pantalonii şi să-i închidă cureaua.

Pe aripile vântului, cu Iisus Hristos

Dialogul care urmează e suprarealist. Fata: ”Eşti creştin?”. Ezechil: ”Da!”. Ea: ”Păi dacă eşti creştin, de ce nu te rogi la Iisus Hristos să te ia pe aripile vântului acesta care suflă cu atâta putere şi să te ducă în sânul familiei, ca să nu mai suferi aşa de mult!”. Ezechil (patetic): ”Îmi ridici, te rog, pantalonii? O ia coloană prea înainte şi nu o să-i mai pot prinde!...”.

Era martie 1943 şi Regimentul 2 Călăraşi se întoarcea acasă, la Caracal. Atunci a văzut Emilian Ezechil o scenă cum nu s-a văzut nici pe marile ecrane, în filmele cele mai bune. Trenul cotea de la Piatra Olt spre Caracal şi dintr-o dată toţi ţăranii de pe câmp şi-au abandonat uneltele pe brazdă şi au alergat fluturând mâinile spre trenul ca o cutie a Pandorei care mai ascundea doar speranţa unor veşti de la copiii lor plecaţi pe front.

Plângeau de bucurie, se agăţau de barele trenului în mers şi întrebau de ai lor. Emilian Ezechil vorbeşte simplu, sincer şi definitiv: ”Scena asta, scena asta n-o pot uita...”.

CUM SE LUCRA CU ION ILIESCU „Am făcut cerere pentru un Trabant şi mi-au dat o Dacie” Emilian Ezechil a trăit cu o oroare pe front: că va rămâne ”un neterminat”. Nu putea concepe să nu aibă studii superioare. A absolvit Facultatea de Subinigineri Silvici din Timişoara, promoţia 1949, şi Facultatea de Silvicultură din Braşov, promoţia 1953. Ca inginer silvic, a lucrat în anii ’50-’60 la centrala Întreprinderii de Corectare a Torenţilor şi Ameliorare a Terenurilor Degradate, şi apoi la Institutul de Ceretări Forestiere.

Cercetătorul Ezechil a primit în anul 1976 o bursă a Agenţiei franceze pentru cooperarea tehnică industrială şi economică. Comuniştii nu l-au lăsat să o onoreze. Avea un dosar prost: ”Frate’miu făcuse Canalul, eu nu îi iubeam din calea afară, cum să-mi dea drumul?”.

Ţărănist până la moarte În acelaşi an a fost transferat la Consiliul Naţional al Apelor (CNA). Aici a ajuns să lucreze cu Ion Iliescu: ”Când am ieşit la pensie, în 1983, Iliescu era şef la CNA. Eu nu l-am agreat ca şef al statului. Nu l-am votat. În 1990 am votat cu ţărăniştii mei, cu Ion Raţiu. O să fiu ţărănist până mor, o avem din familie, pentru ce au pătimit ai mei?

N-am conceput niciodată să trec de la un partid la altul. Cu Ion Iliescu nu se lucra greu, era deschis. Ţin minte că am făcut o cerere pentru un Trabant, că mergeam mult pe teren. Iliescu a semnat "cu rugămintea de a se împlini solicitarea", ba, mai mult, nu mi-au dat Trabant, ci o Dacie 1300”.