Dora Mezdrea (cercetător la Muzeul Literaturii Române) este autoarea, între altele, a celui mai spectaculos demers biobibliografic din România postceauşistă: monografia Nae Ionescu.
Patru volume biografice, plus unul bibliografic, încorporând o muncă uriaşă în defrişarea presei interbelice, a memorialisticii ulterioare, a arhivelor brăilene (şi nu numai), dar şi a posterităţii fabulosului personaj care avea să marcheze definitiv personalitatea unor Mircea Eliade, Cioran, Mircea Vulcănescu, Noica, Mihail Sebastian, fraţii Acterian, D.C. Amzăr, Vasile Băncilă, Alice Botez şi mulţi alţii.
Nu se putea ca paşii neobositului istoric să nu se îndrepte şi către prăfuitele, chinuitele dosare cu miasmă de pucioasă ale CNSAS. Aşa au apărut primele două volume din seria „Nae Ionescu şi discipolii săi în arhivele Securităţii“ (Editura Mica Valahie), primul cuprinzând documentele urmăririi informative a Profesorului, celălalt dedicat puzderiei de informatori, ofiţeri, falşi prieteni şi direcţii conspirative din jurul lui Mircea Eliade, un om urmărit deopotrivă de Siguranţa carlistă, de poliţia liberală interbelică, de reţelele epocii Dej-Drăghici-Răutu, ca şi de securimea ceauşistă, a lui Doicaru, Pacepa, Pleşiţă et co.
Fără să fie prea viforos, dosarul lui Nae Ionescu (200 de documente emise în intervalul 1927-1953, deci inclusiv la 13 ani după moarte!) îi confirmă totuşi Dorei Mezdrea mai multe ipoteze susţinute în cercetările anterioare: întâlnirea cu C.Z. Codreanu din 21 decembrie 1937 (despre care până acuma ştiam doar din Jurnalul lui Eliade), absenţa oricărei contribuţii a profesorului la tratativele dintre legionari şi guvern dinspre finele anului 1939, sau informaţia lui Constantin Floru, dezminţind cu amară ironie luxurianta zvonistică a epocii, cum că faimosul Maybach al lui Nae Ionescu nu era nicidecum un „Mercedes dăruit de Hitler“ (cum spunea I. Călugăru), ci o maşină cumpărată în rate de la Banca Urbană. Aflăm că Paul Sterian avea să devină informator al Securităţii sau că nu există niciun document care să ateste că Nae Ionescu era proprietarul unei vile la Balcic (totuşi Mihail Sebastian îi scria lui Eliade că a petrecut o săptămână minunată acolo!), după cum ne „delectăm“ cu transcrierea zecilor de convorbiri telefonice, una mai domestică şi mai inofensivă ca alta, din februarie-martie 1940, inclusiv raportul agenţilor de la înmormântarea „obiectivului“ („au participat 1.500-2.000 de persoane“, „se menţionează coroanele depuse de W. Fabricius, ministrul Germaniei la Bucureşti, N. Malaxa, Sindicatul Ziariştilor...“ ş.a., ochiul vigilent notând scrupulos că „pe tot timpul oficierii serviciului divin, pe crucea sa au fost două eşarfe, una verde şi una tricolor, evidenţiindu-se cea verde“).
Mult mai palpitant este dosarul Eliade, cu forfota demenţială a informatorilor şi ofiţerilor acoperiţi, de la Bucureşti, Paris, Chicago, München - Teddy, Mitrea, John, Marinescu, Vasilescu N., Panaitescu, Tomescu, Gogu Pil, Nica Ion, Timişoreanu, Cosma Ovidiu, Suceveanu, Garbys, Oliver, Velerim, Mareş, Gelu Barbu, Pedro, Pedagogul ş.a.- dintre care nu i-am identificat decât pe doi: intens utilizatul „Anton“, adică Aurel Martin, directorul Editurii Minerva, unde bietul Eliade îşi visa tipărită, în anii ’70, seria Opera Omnia (scrisoarea trimisă lui „Anton“ de Eliade în 2 aprilie 1976, p. 132, figurează în volumul doi, literele I-P, din ediţia de corespondenţă Eliade, realizată de Mircea Handoca la Humanitas, 2004, p. 228) şi pe „Valentin“ (Valeriu Rusu). Teribilă şi dibace voinţa Securităţii de a-l readuce pe Eliade în ţară (din ordinul direct al lui Ceauşescu), fie şi numai vremelnic, traducându-i cărţile, făcându-l membru al Academiei etc., ciocnindu-se cu obtuzitatea partidului, dar mai ales cu nestinsele ranchiune bolşevice interbelice. Sigur, îl voiau folosit anti-Goma, anti-Calciu, anti-SLOMR etc.
La un capăt, ofiţerul diplomat care redactează în iunie 1947 documentul 33, unde deplânge „substratul subiectiv“ al ministrului Stoilov în sabotarea intrării lui Eliade ca profesor la Sorbona („prezenţa unui profesor român la o catedră a Sorbonei ne-ar face cinste“, Eliade „este un timorat“, dar „un erudit“ care „trebuie folosit aşa cum este“). La celălalt capăt, rezoluţia „organelor“ noastre (doc. 117) ca Eliade să-şi plătească singur taxele de transportare în ţară a bibliotecii (sute de volume) pe care voia să le doneze statului român. Tipic. Adică vesel şi trist.
Recomandările noastre
