Contrariantă posteritate are Mircea Zaciu (1928- 2000)!
Profesorul universitar care a stimulat o întreagă şcoală de istorie literară în cuprinsul echinoxismului clujean (de la Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic şi Radu G. Ţeposu, la Ştefan Borbély, Ion Simuţ, Aurel Sasu, Ioana Both şi câţi alţii), coordonatorul „Dicţionarului Scriitorilor Români“ (cel mai vitregit, hărţuit şi sabotat instrument de lucru de către cenzura ceauşistă) şi al excelentei suite editoriale „Restituiri“ (zeci de volume apărute între 1972 şi 1985), cronicar acribios, necruţător, la o adică, în scandalurile literare, autorul celei mai incitante panorame subiective de care dispune viaţa literară românească de la finele veacului trecut („Jurnalul“ apărut în patru volume între 1993-1998) nu e subiect memorialistic, nu face obiectul nici unui număr festiv de revistă, nu e reeditat, de regulă este evocat strepezit, reticent, ambiguu, cu o ciudată senzaţie de disconfort.
De vină este, desigur, în primul rând „Jurnalul“, alambic de fiere, frustrări, cabale otrăvite, duplicităţi, complexe, complicităţi, vinovăţii şi trădări (reale sau luxuriant imaginate) din care Profesorul apare ca judecător contorsionist, arţăgos, invariabil urzicat de nerecunoştinţa generală (a mediului universitar clujean, a breslei literare, a sistemului academic, a emulilor şi foştilor aliaţi, dar şi a familiei ori a puţinilor prieteni).
Mircea Petean, fost student al Profesorului, poet optzecist ajuns directorul Editurii clujene Limes, a avut buna idee de a tipări un volum de 350 de pagini cu interviurile acordate de Mircea Zaciu din 1972 până la moarte (ediţie de Graţian Cormoş), cât se poate de binevenit pentru cine cultivă încă memoria celui care a scris „Bivuac“, „Viaticum“, „Lancea lui Ahile“ sau „Teritorii“, dar mai ales pentru studenţii captivi încă prejudecăţii potrivit căreia crezământ merită numai autorii de sinteze istorico-literare, nu şi foiletoniştii, criticii de întâmpinare. Surprinde mai întâi varietatea interlocutorilor. Printre întrebători îi găsim şi pe Ioan Groşan, Radu G. Ţeposu, Al. Cistelecan, Mihai Sin, Cristian Teodorescu şi Alexandru Vlad, dar şi pe Adrian Păunescu sau Dorin Tudoran. Pe Marta Petreu şi Nicolae Florescu, dar şi pe Radu Afrim, Rodica Palade şi Cezar Paul Bădescu. 
Surprinde, apoi, plăcut unitatea de preocupări, obsesii fertile şi destin literar a unui om care, totuşi, a trecut, cu concesiile de rigoare („îmi asum acele erori“), de la monografismul dogmatizant al anilor ’50, la vitalismul estetizant şi livrescul anilor ’60-’70, până la realismul cotidian al generaţiei ’80, de la Rebreanu şi Agârbiceanu, la Ioan Alexandru, Adrian Popescu şi Ioan Moldovan.
Mai surprind plăcut actualitatea multor subiecte (precum voga memorialisticii, excelent analizată în 1978, extrem de valabilă azi, sau ce înseamnă ardelenismul în cultură, masacrele horthyste, paradoxala fidelitate faţă de „spiritul unei stângi democrate“), unele opţiuni incitante („Moldovenii“ Georgetei Mircea Cancicov - „o carte colosală“, „foarte interesantă Capra neagră“ a lui Bucuţa), episoadele picante de genul exmatriculării rebelului student Ion Alexandru sau relaţiile cu D. Popovici, Ion Breazu, I. Pervain, C. Daicoviciu, evocările copilăriei studioase (Sadoveanu, Dostoievski, „nu mi-au plăcut niciodată basmele. Nu mi-a plăcut niciodată Jules Verne. Nici azi nu gust cărţile de aventură, romanele poliţiste. Mi se par puerile“), dar şi intens olfactive („mirosul zăpezii, al merelor iernatice, al pâinii, al butucilor aruncaţi în sobă“), indiferenţa, de nu ostilitatea, faţă de avangardism („uneori e mult mai interesantă ariergarda unei literaturi, crede-mă“), admiraţia pentru Ernst Jünger („cel mai mare scriitor al lumii de astăzi“, spune în 1997), pledoaria pentru integritatea elitelor şi împotriva oricărei forme de colectivism.
În sfârşit, ce vă sperie în România de azi?, îl întreabă Radu G. Ţeposu în 1994. „Strada. Ţigănirea la propriu şi la figurat a existenţei. Desfigurarea naţională, caricatura în care am nimerit, după grotescul tragic în care trăisem.“
Recomandările noastre
