Au fost date publicității rezultatele finale ale Referendumului din 6- 7 octombrie 2018: Prezența a fost de 21,10%, adică 3.857.308 de alegători. Au spus DA 91,56%, adică 3.531.732 de alegători. Pentru NU au fost 6,47%, adică 249.412 de persoane.

Potrivit Legii, pragul de atins era de 30%. În aceste condiții, Referendumul n-a fost validat. Prin urmare, articolul 48 din Constituție va rămîne tot în formularea „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi (...)”, contestată de inițiatorii revizuirii pe motiv că dă posibilitatea legalizării căsătoriilor între persoane de același sex. Din perspectiva unei Românii supusă standardelor tipice lagărului democratic, în care ea a intrat de bunăvoie și nesilită de nimeni, invalidarea Referendumului e un fapt pozitiv.

Așa cum am mai scris de mai multe ori, nici nu vreau să-mi imaginez ce s-ar fi întîmplat cu țara noastră în plan extern dacă ar fi trebuit să modificăm Constituția într-un sens invers decît cel în care se modifică în spațiul euroatlantic Constituțiile.

Se poate vorbi însă de un eșec al Referendumului ca o consultare populară prin vot a poziției românilor în chestiunea familiei tradiționale? Evident, nu.

În cele din urmă, cei care au mers la urne și au pus ștampila pe DA au votat pentru familie în general și nu pentru impunerea constituțională a unei discriminări. Din acest punct de vedere subscriu și aici, așa cum am făcut-o luni seara, la Tvr, tezei avansate de sociologul Marius Pieleanu, inclusiv observației că Referendumul ne-a atras atenția asupra unui însemnat potențial electoral: Cel conservator, electorat lipsit în prezent de o reprezentare printr-un partid politic. Să mă explic.

Referendumurile din Istoria României au fost instrumente prin care autocrații au ținut să arate că deciziile deja luate de ei se bucură de sprijin popular: Referendumurile lui Cuza, ale lui Carol al II-lea, ale Ion Antonescu, ale lui Nicolae Ceaușescu. Ele au fost inițiate de dictatori pentru a lăsa impresia că deciziile lor, deja luate, sînt aprobate cu entuziasm de popor. De aceea, un adevăr: Nici un Referendum inițiat de autocrați n-a avut alt rezultat decît confirmarea zdrobitoare a deciziei deja luate la nivel înalt. Și cum răspunsul Da la întrebarea pusă de Referendum era de la sine înțeleasă, toți autocrații s-au dat peste cap pentru a avea o cît mai mare participare la vot.

Semnificativ din acest punct de vedere rămîne Referendumul inițiat de Carol al II-lea în 24 februarie 1938 pentru adoptarea Constituției sale, Constituția Dictaturii Regale. S-au prezentat la urne 92% dintre cei înscriși pe liste. Constituţia a fost aprobată de 99,7% dintre votanţi. Radu Rosseti descrie în Jurnalul său parodia de consultare populară:

„Așa-zisul plebiscit este o vastă farsă. Funcționarii sînt aduși pe căprării cu liste nominale, toți aceia care au nevoie de guvern – și cine nu are? sunt amenințați într-un fel sau altul. Pentru a face presiuni asupra restului cetățenilor – sînt amenințați cu amenzi etc., dacă nu vin la vot. Cînd am spus «nu», și la mirarea funcționarului am repetat acest «nu», sala întreagă s-a întors spre mine. Atît de nepregătiți au fost ca cineva să spună «nu», încît nu găseau lista pe care se înscriau cei ce votau «nu». Potrivit datelor oficiale, s-au înregistrat 4.297.581 voturi pentru și 5.843 contra (adică 0,13%)”.

Chiar și în democrație, referendumurile inițiate de forțele politice de la putere au avut drept scop legitimarea populară a unor decizii luate la nivel înalt și prin urmare consultările stau sub semnul efortului depus de autorități de a asigura o cît mai mare participare la vot. Nu numai pentru a întruni pragul validării, dar și pentru a dovedi că tema propusă de ele consultării se bucură de un masiv interes popular.

Referendumul de sîmbătă și duminică nu se înscrie printre aceste instrumente. El a fost organizat în urma unei inițiative cetățenești, Coaliția pentru familie, care a strîns 3 milioane de semnături vizînd revizuirea Constituției în urma unei consultări populare. Din acest punct de vedere, Referendumul din octombrie 2018 e prima consultare populară autentică, prin care o parte a populației cere votul întregii populații pentru o propunere care îi aparține.

E interesant de fixat Referendumul din 6-7 octombrie și în context postdecembrist. După decembrie 1989 s-au organizat în România șase referendumuri. Cu excepția celui din 18 și 19 octombrie 2003, toate referendumurile postdecembriste au fost instrumente de bătălie politică între partide. Cel din 8 decembrie 1991, de aprobare a noii Constituții, a fost boicotat de Opoziție pe motiv că Legea fundamentală fusese impusă de FSN. Prezența de 77,3% a fost considerată și pe drept cuvînt ca o victorie electorală a Grupării lui Ion Iliescu. Cele două Referendumuri pentru demiterea lui Traian Băsescu – cel din 19 mai 2007 și cel din 29 iulie 2012 – au fost și ele instrumente de bătălie politică în care s-a vizat nu răspunsul la întrebare, ci prezența la vot. La cel din 2007, chiar dacă CCR a validat Referendumul, prezența la vot a fost un eșec al organizatorilor. La referendumul din 29 iulie 2012, prezența a fost în chip oficial temei de bătălie politică. Nici acest Referendum n-a întrunit pragul cerut de validare. Traian Băsescu și PDL au îndemnat la boicotarea Referendumului. Neatingerea procentului nu poate fi pusă în chip automat pe seama unei categorice opțiuni politice. Ca și în 2007, mulți cetățeni n-au mers la vot, pentru că nu i-a interesat chestiunea.

 Alte două Referendumuri au fost în chip evident instrumente de bătălie politică în mîna lui Traian Băsescu. Așa-zisa consultare populară a devenit pentru Traian Băsescu arma de luptă împotriva parlamentului. Referendumul din 25 octombrie 2007 a avut drept temă votul uninominal. Deși pus împreună cu alegerile europarlamentare, Referendumul a fost un eșec din punct de vedere al participării: doar 26,51% prezență. Dacă ne gîndim că Traian Băsescu avea la dispoziție un partid, PDL, că întreaga mașinărie a Sistemului și a Presei s-a pus în slujba lui, Referendumul din 2007 poate fi considerat cel mai mare eșec în materie de prezență. Următorul Referendum – cel din 22 noiembrie 2009 – a fost programat o dată cu alegerile legislative. Trecerea pragului – 50,95% -n-are relevanță în materie de participare. Referendumul a fost programat o dată cu alegerile parlamentare. Era normal ca toate partidele să mobilizeze oamenii să iasă la vot.

Din acest scurt excurs se desprinde ca o concluzie faptul că prezența la Referendum a fost și este considerată un criteriu de apreciere a rezultatului. De aceea, deoarece Referendumurile au fost inițiate și organizate de persoane și partide aflate la putere, s-a dus o adevărată bătălie pentru sau contra prezență. Această realitate își are cauza într-un adevăr valabil în democrațiile avansate: Prezența la Referendum dă seamă de importanța problemei pe care vrea s-o rezolve consultarea populară. Istoria Referendumurilor postdecembriste arată însă că acest adevăr nu e valabil la noi. E drept în 1991 românii au ieșit la vot într-o proporție copleșitoare. Motivul nu l-a reprezentat importanța problemei, ci noutatea: O constituție democratică. Ulterior, deși problema era crucială, ca de exemplu, revizuirea din 2013, cerută de admiterea în UE, prezența n-a mai fost obținută în chip automat. Pentru obținerea pragului, PSD, avînd complice toate partidele, cu excepția PRM, a făcut miș- mașuri pentru a atinge pragul. Așa cum se vede, procentajul de prag a fost atins doar atunci cînd referendumul a coincis cu alegerile parlamentare. Cauza acestei realități e simplă: Românii ies la urne doar aduși de mașinăriile de partid.

Prin raportare la referendumurile post decembriste, trebuie observat despre Referendumul din 6- 7 octombrie 2018: 1. E primul Referendum din Istoria României inițiat și organizat la inițiativa cetățenilor și nu a unei forțe politice, de regulă aflate la putere. Din acest punct de vedere putem spune că e primul referendum adevărat din istoria României. 2. E primul Referendum din Istoria României în care inițiatorul nu e și organizator sau, ca în cazul Referendumurilor lui Traian Băsescu, în care nici o forță politică nu-și face din prezență un scop evident. E drept, PSD a lăsat impresia că sprijină prezența și chiar răspunsul Da. Numai că PSD n-a mișcat un deget pentru a scoate oamenii la vot. Guvernul, mai ales după întoarcerea de la Bruxelles a Vioricăi Dăncilă beștelită de socialiștii europeni, a fugit ca de dracu de acuzația că s-ar implica în prezență. 3. E primul Referendum la care Serviciile secrete nu numai că n-au dat o mînă de ajutor pentru validarea sa, ca în cazul celor inițiate de Traian Băsescu, dar mai mult s-au dat peste cap să-l invalideze. E mai mult decît semnificativ că o crîncenă campanie pentru boicotarea Referendumului au dus cele două Divizii ale SRI: cea Politică, întruchipată de USR și de partidul lui Dacian Cioloș, și cea de Media, alcătuită din Unitățile militare din presă, mai ales cele din presa online. Referendumul inițiat de Traian Băsescu în 2007 a avut o prezență de 26 %. Asta deși PDL a mobilizat oameni să iasă la vot și, în plus, Traian Băsescu a avut de partea sa toată mașinăria propagandistică a Sistemului.

Riscînd să stîrnim uimiri, vom spune că prezența la Referendumul din octombrie, în condițiile în care nici o forță politică nu și-a asumat prezența, poate fi considerat un succes. 21,10 % pentru o inițiativă cetățenească e mult, trebuie s-o recunoaștem. Mai ales dacă ținem cont de boicotul la care a fost supus acest Referendum. Ar fi o mare greșeală dacă partidele politice ar lua în serios campania dusă de Divizia Presă a SRI pentru a ne convinge c-a fost vorba de un eșec.