În urmă cu 31 de ani murea într-un spital sibian Constantin Noica (născut pe 24 iulie 1909, în Vitănești, Teleorman, într-o familie de moșieri) după, s-a spus, un accident cauzat în camera sa din Păltiniș de un șoarece. De povestea neromanțată a vieții filosofului, creionată în imagini mișcate pe repede înainte, puteți lua la cunoștință în continuare, sub îndrumarea citicului literar Paul Cernat.

Cel mai important filosof autohton după Dimitrie Cantemir, dar înaintea lui Lucian Blaga și Mircea Florian (alături de alți câțiva, nu mulți), și-a dat adevărata măsură în anii ceaușismului, după ce în anii de închisoare și-a pierdut dinții (inclusiv politici), l-a citit integral pe Marx și a trecut prin episoade mai mult decât delicate.

Blocat ca universitar după 1944, în favoarea teatrologului Ion Zamfirescu, Noica a devenit cel mai influent profesor informal de filosofie, mai întâi în locuința de la Andronache, în domiciliul obligatoriu de la Cîmpulung și în cabana de la Păltiniș, pe modelul lui Heidegger, dar deasupra Rășinarilor lui Cioran - își începe Paul Cernat crochiul literar.

Militant legionar de ultimă oră

De vechiul amic îl leagă multe, dincolo de parcursul divergent. Inclusiv schimbul epistolar de pomină, care a dus la procesul politic din 1958. Există, de fapt, mai mulți Noica - apreciază Paul Cernat: primul e literar și monden, traducător de romane polițiste împreună cu soția englezoaică Wendy. Al doilea e filosoful cartezian, virat spre idealism, dar la confluența cu filosofia existențială, conferențiar radiofonic seducător, dar și militant legionar de ultimă oră, halucinat de fantasma purității etice. Al treilea - subteranul tolerat și reprimatul, în condiții despre care s-au scris deja cărți și s-au publicat dosare labirintice. Al patrulea - recuperatul supraviețuitor „prin cultură” și apologet al performanței culturale, agent de influență al regimului pe lângă vechii prieteni exilați și disputat pe fronturile Războiului Rece între anticomuniștii liberalconservatori și naționaliștii protocroniști.

Adept al filosofiei de catedră în tinerețe, Constantin Noica a evoluat, sub presiunea istoriei, către modelul înțeleptului. Imaginea sa rămâne, în parte, tributară celei construite de discipoli prin „Jurnalul de la Păltiniș”, „Epistolar” ș.a. (aproape toți discipolii îl vor „trăda”, întrun fel sau altul). Și-a ocultat la bătrânețe biografia (pe motiv că adevărata sa biografie ar fi ideile), dar a avut o viață spectaculoasă. În numele Culturii, a întors, tot la bătrînețe, spatele politicului, dar s-a aflat mereu în miezul lui - consideră, în continuare, Paul Cernat. „Noica a disprețuit ca «frivolă» literatura, dar prestigiul său a fost construit pe scena literară a anilor ‘70-’80. Mai mult: în tinerețe era cât pe ce să devină un bun critic literar. De fiecare dată când s-a ocupat, mai târziu, de scriitori (vezi excelentul eseu despre problema morții la Marin Preda - alt teleormănean, dar țăran -, dar și eseurile celebre despre Eminescu, Cantemir ș.a.) a dat clasă multor critici profesioniști (regretabilă rămâne totuși aversiunea față de Caragiale)”, relevă Cernat.

Un creator de limbaj

Poemele filosofice, inclusiv cele târzii dedicate iubitei Sanda Stolojan, nu-s rele. Primul Noica avea umor, verb, spirit. A scris chiar și despre „Jurnal de sex” al lui Geo Bogza (la bătrânețe i-a editat, postum, fratelui Alexandru Bogza, fost legionar, un fragment din tratatul filosofic). Al doilea Noica, cel din Mathesis, Concepte deschise..., De caelo sau Schiță despre cum e cu putință ceva nou, traversează naționalismul legionar pe care-l sublimează după 1965, pe coordonatele umaniste ale socialismului național - menționează criticul literar. Sentimentul românesc al ființei - mai notează Cernat -, cu splendidul eseu despre Tinerețe fără bătrînețe, „bate” mai mult către Unamuno și Vulcănescu decât spre Heidegger. Încercările speculative de a da o ontologie a românescului pornind de la spiritul limbii sunt discutabile, dar proza lor de idei e remarcabilă (ca și însemnările din jurnalul filosofic). Ca filosof și eseist, Noica e un creator de limbaj - speculează Cernat. N-am calitatea de a-i discuta tratatul de ontologie și celelalte lucrări de pondere (Devenirea întru ființă, Trei introduceri…) - recunoaște, onest, criticul. Apreciez superlativ Despărțirea de Goethe (1976, subiect de controverse în epocă), splendida caracterologie din Șase maladii ale spiritului contemporan și, ultimul, dar nu cel din urmă, Scrisori despre logica lui Hermes (1986), pe aceeași lungime de undă (a terțului inclus, opusă logicii maniheice a lui Ares) cu „logica dinamică a contradictoriului” de Stephane Lupasco și, probabil, una dintre cele mai importante contribuții ale filosofiei românești - evidențiază Paul Cernat.

 

Femeia și bărbatul

În viziunea lui Constantin Noica, femeia și bărbatul sunt două ființe pe cât de diferite, pe atât de complementare. Dovadă această filosofare celebră: „Ce are de dat un spirit feminin? O singură fericire, un singur extaz. Şi toată tehnica feminităţii e de a pulveriza acea fericire în nenumărate fericiri, într-o succesiune şi devenire de fericiri minore; în timp ce bărbatul pleacă de la devenire şi e însetat de fiinţă, de unitate. Setea Unului de a se pierde şi setea Multiplului de a se readuna”.

 

Marii filosofi, traduși în limba română

Ultimele amănunte legate de viața și activitatea lui Noica, oferite de criticul Paul Cernat: „Eminent traducător din Platon, Aristotel, Descartes și Kant, pe «marile bulevarde» ale culturii, Constantin Noica a fost inițiat în elină de bietul Costică Fîntîneru. I s-au reproșat sindromul Stockholm din Fratele Alexandru..., pasivitatea complice a supraviețuirii prin cultură («dacă istoria a făcut pipi pe mine, îmi permit să fac și eu pipi pe ea»), lipsa preocupărilor etice, naționalismul antimodern, aversiunea pentru filosofia analitică și ostilitatea frustrată, în numele religiei Culturii, față de un Occident ingrat și consumerist, deși în România anilor ‘80 «se murea de foame»”. În loc de concluzie: „Vulnerabil, iluzionat, ambiguu, Noica a fost un constructor cultural generos și un apărător de calibru al umanismului tradițional. Poate cel mai impresionant elogiu îl reprezintă monografia pe care i-a dedicat-o umanistul marxist Ion Ianoși, dincolo de tot ce-i separa biografic și ideologic”.