Dragi cititori, această pagină vă este dedicată în fiecare sâmbătă. Am vrea să cuprindă cât mai multe semnale de la dumneavoastră, de aceea vă rog să ne trimiteți texte scurte, despre lucruri de interes public, lucruri care vă frământă și cărora nu le-ați găsit rezolvare. Așteptăm scrisorile dumneavoastră pe adresa: Evenimentul zilei, Romexpo Intrarea B, pavilionul G4, Bd. Mărăști, nr. 65-67, sect. 1, București. Vă mulțumesc pentru că ne sunteți aproape! Să aveți o săptămână minunată! Simona Ionescu, redactor șef

Peripețiile unui român din Australia, care s-a întors pentru ultima dată în țară

Mă numesc Eugeniu Tarau, am 70 de ani și trăiesc în Gold Coast Australia. Am plecat ilegal din țară, împreună cu soția mea, în anul 1981, lăsînd în urmă doi copii de 8 și 10 ani, copii care ni s-au alăturat după 6 luni. Am făcut-o din foarte multe motive, dar poate că cel mai important a fost acela de a-mi dobândi demnitatea de om. Mă refer la faptul că, după terminarea Institutului Politehnic Cluj, în 1970, repartizat în Zalău, în activitatea mea ca inginer - 7 ani și apoi ca șef de catedră tehnică - 4 ani (un exemplu banal, la admiterea la clasa de maiștri, din 40 de locuri, jumătate intrau fără admitere pe lista primită de sus, cum poți lucra cu ei??), reprezentanții conducerii partidului din localitate mă umileau, mă marginalizau, deși pregătirea acestora era una simbolică. Negăsindu- mi locul în această societate, am găsit de cuviință să plec.

Drumul spre Munchen

În dimineața zilei de 10 august 1981, la ora 10.00, intram în Munchen și mă întrebăm unde voi dormi. La ora 12.00 aveam repartizat un apartament la o pensiune (acolo am rămas până în 1982, când am plecat în Australia), aveam bani în buzunar, aveam un statut, fără ca cineva să se uite urât la mine, eram o persoană în carne și oase, căruia mi se adresau politicos și cu respect. La fel îmi tratau copiii la școală și soția la locul de muncă. Am și astăzi prieteni germani în Munchen, de aprecierea cărora mă bucur din plin.

Zborul spre Australia

În 11 octombrie 1982, am ajuns în Australia cu un avion al companiei australiene Quantas. Am fost așteptați de o doamnă de la emigrare. Am fost cazați la case de guvern până în 1986, când ne-am cumpărat casă proprie. După un curs intensiv de engleză, în 1986 am început să lucrez la o companie industrială, iar soția lucra la o companie de confecții metalice ca desenatoare. Copiii au urmat un curs intensiv de engleză, au terminat liceul și au obținut punctajul, fiica pentru Medicină și băiatul pentru Arhitectură. Astăzi, fiica este căsătorită cu un medic din Sighișoara (el lucrează la un centru de Radiologie). Fata a terminat a doua specializare și lucrează ca medic specialist ( MFM medicina fătului) la Spitalul Public Universitar din Gold Coast (spital de 1.000 de paturi abia terminat), precum și la Spitalul Particular Gold Coast, clădire din cadrul aceluiași complex. În această clădire a închiriat 500 mp pentru 50 de ani. Acolo are cabinetul de consultații și două încăperi cu ecografe de ultimă generație 4D. De multe ori mă întreb dacă în România o persoană fără relații, o necunoscută ca fiica mea ar fi putut vreodată să închirieze un asemenea spațiu. Băiatul este căsătorit cu o economistă din Zalău, lucrează ca project manager în Brisbane, nora ca economistă la guvernul din Brisbane. Nepoții, două fetițe, au reușit să fie admise la cele mai bune școli particulare din clasamentul publicat pe internet.

Am dat toate aceste amănunte pentru a remarca faptul că în toată această perioadă de 35 de ani trăiți în Australia, tot timpul am simțit sprijinul autorităților începând de la sosire, continuând cu integrare (cursuri intensive de engleză), cumpărarea primei case (cadou de $7.000, astăzi se dau $14.000) continuând cu ajutoarele pentru copii ca studenți, nu s-a făcut nici o diferență între noi și alte naționalități, am fost respectați ca oameni.

„Cum sunt pensiile în Australia”

Am venit de foarte multe ori în țară ( a 25-a oară în acest an), aici îmi plac relațiile dintre oameni, îmi plac locurile din împrejurimi, însă am evitat, pe cât posibil, contactul cu orice unitate de sănătate sau de serviciu public pentru că multe reacții și chiar atitudini au rămas în practica unora ca și în vremurile apuse. De-a lungul anilor, am avut multe șocuri, culminând, spre exemplu, cu întâmplarea de zilele trecute. Mergând să-mi fac o împuternicire, am fost întrebat: „Cum sunt pensiile în Australia. Am răspuns: „Toți pensionarii mănâncă la fel, deci pensiile sunt egale”, la care aud: „ Păi tu știi câte pensii am eu? am trei pensii, măi”. Întreb: „Ce faci cu trei pensii, nu poți să mănânci mai mult decât ceilalți și întreb la rându-mi, dar cel cu 800 ce face?”. „ Este treaba lui!”, îmi răspunde și eu continui: „Păi câte-o pensie de la fiecare din cele două mandate de parlamentar, ce-ai făcut pentru acești bani, ca cel cu 800 să aibă mai mult? „Neavând un alt răspuns decât acela: „Este treaba lui ”. Vă las pe d-voastră să concluzionați. Tot la acest capitol ași menționa că, în 2007, am cumpărat un teren cu 44.000 euro, aveam toate CF valabile și în 2012 terenul a dispărut pur și simplu. Am cheltuit mult cu procese, expertize și, în final, am renunțat.

Experiența dintr-un spital din România

Dezamăgit de toate aceste experiențe și, mai ales, intuind că pot apărea surprize de sănătate după 70 de ani împliniți, m-am gândit să renunț la șirul mult prea lung de vizite în România. Luni, 5 sept ora 6.30 dimineața, aveam zborul de întoarcere în Australia. Cu o seară înainte, la ora 8.00 seara, m-am simțit foarte rău și ambulanța m-a dus la Urgență la Spitalul Zalău. Aveam dureri groaznice în abdomen când am intrat în sala de tratament. Mi-au făcut ecografie și perfuzie, însă mi-au spus că nu găsesc nimic și durerile erau de aceeași intensitate. M-am ridicat de pe pat, era groaznic, nu puteam să stau nici culcat, nici in picioare, nu-mi găseam nici o poziție. În acest moment apare medicul care s-a răstit la mine spunându-mi răspicat să stau acolo unde m-a pus. L-am rugat să-și găsească un ton mai civilizat, pentru că am dureri foarte mari și nu mă pot controla, dar el a continuat pe același ton. Am fost dus apoi cu un cărucior prin beciurile spitalului pentru raze la abdomen. Mi-au făcut din greșeală tot ecografie (n-au găsit nimic) și după ce ne-am întors la Urgență, m-au trimis din nou la raze pe același drum. În toată această perioadă durerile n-au scăzut și atunci când mi-au propus să rămân internat pentru observație, am semnat pentru renunțare (dacă îmi reduceau durerile, atunci aș fi rămas, dar numai sub observație, am renunțat).

Salvarea vine de la Cluj

Am plecat acasă, era ora 01.00, i-am sugerat soției să-l găsească pe Dr. Valeriu Botnari (fost coleg la Facultatea de Medicină Cluj, de cameră și de an cu ginerele meu din Australia) știam că este de gardă în acea noapte. Soția i-a găsit numărul, l-a sunat și ne-am bucurat enorm când a și răspuns. Soția s-a prezentat, și-a cerut scuzele cuvenite și medicul Botnari a spus: „D-nă, știu cazul, ați plecat din spital, nu pot face nimic și a închis telefonul”. Pentru o ultimă încercare, soția a mers la farmacie cu rețeta dată la externare și a cumpărat un praf laxativ, am băut circa 1 litru, nu mi-a ajutat deloc. Îi mulțumesc Dr. Botnari ptr reacția lui. Se făcuse deja ora 03.00, ne-am urcat în mașină și am plecat la Cluj (85 de km). Ași fi vrut ca cumnatul care conducea să oprescă la fiecare metru, însă știam că doar prelungesc durerile. Speranța că odată ajunși la Urgența Cluj, mi-a dat puterea să rezist. A fost o călătorie groaznică.

La ora 4.00 eram la urgență în Cluj. Am fost admis, deși aveam rezerve că o vor face. În primele minute de la admitere, o doamnă doctor distinsă (nu-i știu numele) mi-a făcut ecografie și imediat a pus diagnosticul: „Colecestită acută litiazică gangrenoasă. Piocolecist”.Au urmat imediat perfuzii, m-au dus în salon, condițiile deosebite, curățenie impecabilă, grija față de mine îmi este foarte greu s-o descriu, cuvintele sunt foarte sărace în a o descrie.Tot personalul ne-a tratat cu atâta atenție și dăruire, era deja pasiune pentru meserie. Înainte de ora 15, când urma să mă opereze, a venit la mine anestezistul Dr. Rus Paul, un om deo sebit care, de-a lungul zilelor de spitalizare, m-a vizitat foarte des (îl vedeam noaptea în somn apropiindu-se să vadă cum mă simt). Mi-a descris cum va decurge operația, ce riscuri sunt, dar încrezător m-a liniștit. La ora 15 eram la rând în fața sălii de operații. Aflasem că mă va opera D-ul Dr. Ionescu Călin și că este un chirurg de excepție și un om deosebit. Cu acești oameni deosebiți în minte, eram pregătit și nerăbdător să înceapă. Așteptam și urmăream ca cineva să înceapă să impingă patul. La un moment dat am simțit că patul se mișca, porneam într-o aventură cu oameni de care m-am bucurat așa de mult că i-am cunoscut. Odată întors în salon, vreau să menționez grija aproape părintească a întregului personal, ași vrea să menționez în mod deosebit pe asistenta Szabo Emilia, o persoană de un profesionalism desăvârșit, însă cel mai mult m-a impresionat omenia și dăruirea cu care lucrează aproape fără oprire. Am fost impresionat, de asemenea, de infirmiera Voinescu Erika.

Ultima vizită

Am scris toate aceste trăiri, cu gândul de a aduce mulțumiri întregului personal sanitar din Cluj. Aș vrea să fac și o remarcă: în Australia am simțit același profesionalism, atâta doar că aici am simțit ceva mai mult și anume dăruirea pentru pacienți. Mă întreb doar de ce în provincie, mă refer la Zalău, asistența medicală lasă mult de dorit, am auzit o mulțime de experiențe triste petrecute și lumea care are posibilitatea renunță de la început la serviciile mai deosebite și merg direct în Cluj. Eu am simțit din plin această experiență tristă. Sunt bucuros că n-am ajuns pe avion (nu-mi închipui ce s-ar fi întâmplat) și sunt foarte bucuros că această experiență m-a hotărât ca această a 25-a venire în țară să fie definitiv ultimă. D-lui anestezit Dr. Paul Rus îi transmit că la caminul Coșbuc de pe Str Petoffi, când am fost student între anii 1965 – 1970, nu-mi aduc aminte să-mi fi intrat o formație mai deosebită, mai puțin o Quinta Roială. Mulțumesc mult, oricum schimbările se produc greu.