Eram copil spre adolescent. Aveam televizor şi împreună cu mama şi tata ne uitam, cred, sâmbăta sau duminica, la emisiunile de divertisment de atunci. Formaţia Sincron, condusă de Cornel Fugaru, evolua pe scena Sălii Palatului.
Concertele de atunci erau o sărbătoare pentru cine putea să le vadă. Eram emoţionaţi pentru că urmărim, pe ecran, nişte oameni importanţi. Nu existau tabloide. Simţeam, atunci, că cine este pe ecran are nişte calităţi.
Îmi cer scuze dacă încurc nişte date. Eu ţin minte că ei au început să cânte, cum cântau toţi. Şi la un moment dat au dat-o pe rock, am auzit la televizor muzica pe care puştimea, de atunci, o ascultam pe unde puteam. Sala Palatului a bubuit. Transmisia s-a întrerupt repede. Eu, copil, am rămas cu impresia şi cu speranţa că se poate protesta. Mai ales că acest gest venise de la nişte oameni reprezentativi, dacă nu cumva cei mai reprezentativi atunci.
În stilul demersurilor publice din România, post, m-aş fi aşteptat ca Fugaru să se laude cu acel moment. Atunci a fost important pentru că noi, copiii, am înţeles că suntem un popor dârz. Eu aşa cred şi acum. Dacă noi nu vrem, nu se poate întâmpla ceva foarte rău. Atunci am văzut că nişte tineri, cu părul mare şi cizme cu tocuri (parcă) pot să se exprime pe Televiziunea Română cu toată Dictatura, Gheorghiu-Dej sau Ceauşescu, nu mai ţin minte.
Ne puteți urmări și pe Google News
Nu mai ştiu exact când s-a întâmplat. Probabil voi fi completat. Am dorit doar să transmit ceva ce s-a petrecut de multă vreme. Pe mine m-a marcat acel moment şi nu sunt singurul. Acum, cel care ne-a făcut pe noi cei care îl priveam la televizor, atunci, să ne simţim oameni, s-a dus. Trebuie să îl omagiem. Eu am evocat doar un moment.
Recomandările noastre
