A sancţiona o greşeală prin metoda "te duci în camera ta pentru că aşa vreau eu" nu face decât să frustreze copilul, să-l înrăiască şi să-l facă să repete greşeala cu prima ocazie.

Să fie raţional atunci când copilul îl scoate din minţi este cea mai mare dovadă de echilibru pe care o poate da un părinte când vine vorba despre educaţia celui mic. Pentru mulţi este greu să se stăpânească atunci când, la o boacănă a copilului, primul impuls este să-i aplice o pedeapsă usturătoare.

Şi este cu atât mai greu cu cât, la rândul lor, părinţii au avut parte de pedepse într-o perioadă în care "se purtau" metodele: "la colţ pe coji de nucă", altoirea pentru orice nimic, urecherea şi corecţiile aplicate prin lovituri de curea.

Când şi cum se aplică pedepsele Interzicerea desenelor animate, a jocurilor pe calculator, izolarea în camera lui, neparticiparea la o un eveniment sau la o activitate care-i face plăcere, confiscarea unei jucării preferate etc. sunt pedepsele decente la îndemâna părinţiilor, care pot fi aplicate în funcţie de interesele copilului.

Indiferent de soluţia aleasă, părinţii trebuie să fie fermi atunci când interzic ceva şi să nu se contrazică în faţa copilului cu partenerul, pentru că cel mic va sesiza şi specula orice ezitare. Riscaţi astfel să-l bulversaţi şi chiar să vă pierdeţi autoritatea. De asemenea, este important să păstraţi un ton moderat, dar ferm.

Altfel, copilul se va speria de ţipăt şi va reacţiona din teamă, nu pentru că şi-a conştientizat greşeala. Orice interdicţie trebuie explicată

Unul dintre cele mai preţioase sfaturi ale psihologilor către părinţi este să nu pedepsească fără a explica, pe înţelesul copilului, de ce a greşit şi care sunt consecinţele faptelor lui.

Un punct maxim de rebeliune la copiii mici este între 2 şi 4 ani, etapă firească, spune psihologul Cristina Călărăşanu, când ei vor să facă doar ceea ce vor şi cum vor. De regulă, atunci încep şi pedepsele.

Atenţie, însă: dacă nu-i explicaţi copilului concret de ce a fost pedepsit, cu următoarea ocazie va repeta greşeala. "Atunci când copiii încalcă regulile, este nevoie să ne asigurăm că ei au înţeles în ce a constat această încălcare, să aflăm motivul pentru care nu le-au respectat şi, mai ales, să-i ajutăm să transforme aceste reguli în repere proprii, interioare", sfătuieşte psihologul. "Cuvintele sunt cele care asigură circulaţia regulilor şi a interdicţiilor într-o familie. Părinţii trebuie să vorbească despre ceea ce se întâmplă, de ce se întâmplă, cum se întâmplă, de ce nu este voie, şi să explice copilului rolul acestor reguli şi faptul că ele nu sunt doar un capriciu al adulţilor, ci o necesitate pentru propria lui siguranţă", explică psihologul.

Reguli clare şi constante

Ce este, de fapt, pedeapsa? "Este purtătoarea de cuvânt a autorităţii. Cel care pedepseşte este învestit cu o autoritate care poate impune respectarea regulilor şi cerinţelor şi poate sancţiona abaterea de la ele", răspunde psihologul. Aşadar, pedeapsa survine în momentul în care copilul depăşeşte limitele, nu atunci când părintele e nervos şi caută nod în papură, şi nici când, pur şi simplu, vrea să-i demonstreze copilului cine e şeful în relaţia dintre ei doi.

De fapt, prin reguli nu se limitează libertăţile unui copil, explică psihologul, ci se construiesc repere "ce oferă copilului un instrument pentru a putea gestiona încărcătura emoţională, care adesea este co pleşitoare". Aceste repere, mai spune psihologul, le susţin celor mici creşterea toleranţei la frustrare şi dezvoltarea autonomiei.

Chiar dacă "paleta de pedepse" poate să difere, regulile trebuie să fie constante. "Dacă părinţii menţin aceleaşi reguli pe care ei înşişi aleg să le respecte, îi vor dărui copilului un model pe care el îl va prelua". Lipsa regulilor, mai spune psihologul, aduce cu sine haos, confuzie, teamă, suferinţă. PARADOX Violenţa părinţilor, ca formă de iubire Modul în care părinţii aleg să-şi educe copiii ţine de educaţia lor, de maturitate, de stilul lor de viaţă şi, cel mai adesea, de modul în care, la rândul lor, au fost crescuţi.

"De cele mai multe ori, părinţii repetă modele de edu caţie şi pedepsele care au făcut parte din istoricul lor de viaţă şi pe care şi-au dorit să nu le arate niciodată copiilor lor, dar care apar inconştient şi automat în situaţiile tensionate", explică psihologul Cristina Călărăşanu. De foarte multe ori, violenţa este o practică transmisă de la o generaţie la alta, într-un lanţ ruşinos al slăbiciunilor.

"Violenţa obligă la tăcere, ca şi cum copilul este vinovat de o ruşine, de care, la rândul lor, sunt vinovaţi şi părinţii, şi fiecare trebuie să plătească pentru această ruşine. Copilul care primeşte o lovitură este într-o situaţie dificilă, pentru că el este în poziţia celui mic şi neputincios, care nu poate riposta, nu se poate opune, ci trebuie doar să accepte. Această trăire de neputinţă produce teamă, confuzie, furie şi suferinţă", arată psihologul.

Paradoxal, în unele cazuri violenţa este singura "dovadă" de iubire de care are parte un copil. "Apariţia unui contact fizic este pentru copil dovada unei legături puternice cu cel care îl loveşte. Există un afect care se transmite atunci când un părinte loveşte un copil. Lovitul ia locul cuvântului, este un schimb care se produce în tăcere, ceva ce nu se poate vorbi. Atunci când un copil este lovit în mod repetat, când violenţa exercitată asupra lui este puternică, aceste lovituri devin o modalitate de relaţie cu părintele. Este singura formă de iubire pe care o primeşte. În absenţa altui mod de comunicare, acesta devine singurul limbaj pe care îl cunoaşte şi pe care, când va creşte, îl va relua la rândul său".