Părea atrăgător ca un vas de croazieră de lux și indestructibil ca un cuirasat. O construcție pentru milenii. Toți visau să se suie la bordul lui. Să se adăpostească și să se lăfăie în noul Paradis.

Și iată că inimaginabilul este pe cale să se producă. Peste doar cinci luni și jumătate, pe 29 martie 2019, la doar șase ani de la ultima extindere, în cuirasa inexpugnabilă se va produce o gaură. Ditamai borta. Marea Britanie este a doua economie a UE și a cincea a lumii. Șocul va fi grozav. Psihologic, în primul rând: ceea ce părea inexpugnabil și-a arătat vulnerabilitatea. Toate fisurile, care până acum au fost acoperite cu pospai ideologic, devin vizibile. Sar în ochi. Împăratul este destul de sumar îmbrăcat, iar puținele bulendrele pe care le mai are amenință să-l părăsească una câte una.

Imediat după referendumul de Brexit, din iunie 2016, Uniunea Europeană a încercat să mimeze nonșalanța, ca un boxer care a primit un upercut năucitor în bărbie, dar își cheamă cu mănușa adversarul să vină la bătaie. Vai, însă, genunchii îi tremură și gura deschisă într-un rânjet care îi dă la iveală proteza e semn că a rămas fără aer!

Depunerea de flori la mormântul comunistului Altiero Spinelli de pe insula Ventotene, în august 2016, la doar două luni după referendumul de Brexit, de către liderii Germaniei, Franței și Italiei, s-a dorit un legământ solemn față de viitorul UE. A semănat mai degrabă cu o ceremonie funerară atee. Între timp, dintre cei trei lideri, doi au părăsit scena politică pentru o lume mai bună, iar al treilea, Merkel, nu se simte nici ea prea bine.

În martie 2017, președintele Comisiei Europene a prezentat cinci scenarii pentru calea pe care ar trebui să o urmeze UE după Brexit. În septembrie, a fost ales (vorba vine, pentru că nu a votat nimeni nimic!) al șaselea scenariu, cel care prevedea o integrare mai mare a tuturor și în jurul căruia, strâns unite, membrele rămase trebuiau să se mobilizeze neabătut pentru clădirea lumii noi. Din scenariu, o înșiruire de vorbe goale și lozinci sforăitoare, s-a ales praful. Nimeni nu l-a luat în serios.

Estimp, fisurile se adâncesc și cuirasatul ia apă la greu. Mobilizarea s-a mutat în cală: comandanți, echipaj și pasageri ostenesc împreună la pompele de evacuare. Pe punte nu a mai rămas nimeni. Timona se învârte singură.

Franța și Germania au găsit inițial pe placul lor plecarea vechii rivale, Britania,: scăpau de un concurent și puteau reface vechea, bătrâna axă Paris – Berlin, cu care să piloteze Europa după plac. Debandada creată de Brexit le-a luat prin surprindere. Pentru Angela Merkel, a fost semnalul sfârșitului, iar alegerile de duminică din Bavaria, diagnosticul oficial de metastază. Acum, cancelara agonizează, se zbate pentru o ieșire cât mai onorabilă din scenă, după patru mandate în fruntea Germaniei.

Emmanuel Macron, rămas fără pereche, se cocoșește zadarnic: prăbușit pe plan intern undeva la 28-29%, după mai multe scandaluri – printre care dubioasa Afacere Benalla – și reforme eșuate, Micul Căprar de la Paris încearcă să mimeze anvergura internațională. Măsura i-a dat-o Trump, când l-a curățat de mătreață în Biroul Oval.

Și cum ar fi altfel, când Macron are mari probleme să mențină unitatea propriei țări: se înmulțesc îngrijorător scenariile despre o posibilă împărțire a Franței între imigranții musulmani și băștinași. Însuși mentorul lui Macron, François Hollande, scria într-o carte apărută încă din 2016: „Cum să eviți separarea? Căci tocmai asta este pe cale să se producă: separarea.”

Fără lideri informali și cu un lider formal veșnic ebrietat (în 2016, Juncker a spus în fața Parlamentului European că stă de vorbă cu „conducătorii altor planete”), nu mai a rămas nimeni care să mențină coeziunea Uniunii Europene. Punctele de ruptură se înmulțesc. Grupul Vișegrad este astăzi purtătorul de stindard al tendințelor centrifuge. Paradoxal, victimizarea acestuia (a Ungariei și Poloniei, mai ales) prin punerea la zid de către Bruxelles nu face decât să adâncească faliile din UE.

Alături de Vișegrad și de platforma sa anti-imigrație s-au aliniat Austria și Italia, într-un bloc al țărilor Europei Centrale, în care coeziunea este mult mai mare decât în UE. În jurul acestora se aglutinează un alt bloc, mai mare, legat prin interese mai generale, economice și de securitate: Inițiativa celor Trei Mări, sprijinită puternic de Donald Trump.

O altă linie de ruptură care se adâncește mereu este cea dintre Zona Euro și restul UE: cea dintâi vede în cea din urmă o ghiulea legată de picior în calea unei mai mari integrări, iar a doua ceresă nu fie lăsată în urmă, victimă a unei așa-zise Europe cu două viteze.

Dar fisuri au apărut și în interiorul Zonei Euro înseși: Grecia a fost la un pas de a renunța la moneda euro în 2015, iar noua coaliție de guvernare din Italia a amenințat în mai multe rânduri că o va face. Marine Le Pen, finalista ultimelor alegeri prezidențiale din Franța, a amenințat și ea că va scoate țara din UE.

Fără îndoială, însă, că factorul cel mai distructiv la adresa unității UE este imigrația necontrolată. Deschiderea frontierelor Europei în vara lui 2015, la ordinul Angelei Merkea, năvălirea pe continent a peste un milion de musulmani în numai câteva luni, urmată de un lanț îngrozitor de atentate teroriste, au fost loviturile de grație date proiectului Uniunii Europene. La propriu vorbind, Merkel are UE pe conștiință.

În acest moment, din cauza imigrației, țări eurofile notorii, precum Olanda, Danemarca, Finlanda sau chiar Suedia devin din ce în ce mai eurosceptice. Iar doctrina multiculturală agresivă impusă de Bruxelles nu a făcut decât să toarne gaz peste foc.

Imperiul UE se prăbușește. Care vor fi efectele? Ultimul imperiu căzut înaintea Uniunii Europene a fost Uniunea Sovietică. Atunci a fost, însă, o prăbușire controlată. Sprijinită din exterior și acceptată din interior.

Lucrurile stau total opus în cazul UE: sunt foarte multe forțe care nu acceptă dispariția sa. Pentru că UE este un simbol: al globalismului, internaționalismului, multiculturalismului, genderismului, al tuturor „ismelor” care încearcă să pună stăpânire pe lumea întreagă. Năruirea UE ar însemna înfrângerea acestui curent pregătit cu atenție încă de la jumătatea secolului trecut în laboratoarele ideologice de la Frankfurt și de aiurea.

Mai există apoi o forță teribilă care a sprijinit prăbușirea URSS dar se opune din răsputeri căderii UE: multinaționalele! Mai puternice decât statele, cu zone de influență diferite de teritoriile naționale, ele constituie armătura supremă a Uniunii. Dispariția UE nu ar însemna alungarea lor din nici un stat membru, dar le-ar lipsi de cea mai de temut armă a lor: pârghiile politice.

Într-un articol din 15 martie 2018 al Jerusalem Post, Balasz Denes, directorul al Civil Liberties for Europe, un ONG finanțat de George Soros, explica în ce mod organizația sa poate influența procesul legislativ din Ungaria, prin intermediul guvernului german, care la rândul său folosește investițiile străine. „Germania, datorită investitorilor germani  și a companiilor germane (Mercedes, Audi sau Bosch), este un jucător influent în Ungaria. Așa că dacă Ministerul de Externe german dorește ceva, are mijloace să obțină.”

Se înțelege că aceste companii se bucură și ele de sprijinul guvernelor din țările de baștină. De pildă, grație presiunilor regimului de la Berlin, companiile germane din domeniul apărării au primit comenzi de miliarde de euro din partea Atenei. Faptul că, din aceasta a profitat tot Germania, principala beneficiară a programului de „ajutorare” a Greciei, este de la sine înțeles.

Or, acest întreg eșafodaj de pile politico-economice s-ar prăbuși odată cu UE. Influența țărilor mamă în favoarea multinaționalelor lor ar fi mult diminuată în absența pârghiilor coercitive ale Bruxelles-ului.

Cu toate aceste forțe colosale care se opun din răsputeri, Uniunea Europeană tot se prăbușește. Înaintea URSS, ultimele imperii au dispărut în zvârcolirile a două războaie mondiale.

Problema este: cum moare UE fără a se dezlănțui un război?

Te-ar putea interesa și: