5 paşi utili pentru micşorarea CAS.
În mod normal, nivelul salariilor bugetarilor n-ar trebui să influenţeze decizia necesară de reducere a impozitării muncii. Însă chiar şi dacă vor fi folosite resurse suplimentare, contribuţiile sociale tot trebuie reduse substanţial, într-un calendar accelerat. Impozitarea muncii este acum de 43%, nivel care plasează România în primele 10 ţări din lume, peste Suedia sau Danemarca. Teza că reducerea CAS ar duce la adâncirea deficitului din bugetul de pensii este perfect adevărată din punct de vedere contabil, dar perfect irelevantă economic. Dimpotrivă, tocmai nivelul prea ridicat al contribuţiilor este cauza deficitelor: prea puţini români mai acceptă să lucreze cu forme complete. Recent, şeful Inspecţiei Muncii a recunoscut că nu le poate face nimic firmelor care îşi plătesc angajaţii „la gri”, adică cu salariul minim pe contractul de muncă iar restul - fără acte. Chiar şi aceştia sunt cazuri fericite, pentru că mulţi nu declară nimic. Cel puţin cinci lucruri pot fi făcute pentru repararea sistemului pe termen lung. 1. Consolidarea taxelor mici în interiorul CAS. Ea nu înseamnă automat o reducere a taxării totale, însă simplifică birocraţia şi identifică nişte bani colectaţi aiurea. Pentru un salariu mediu, procentul luat de stat ajunge la 45%. Cota unică de „16%” înseamnă doar ceva mai mult de 10 puncte procentuale prin raportare la cheltuiala totală. CAS plătit de angajat şi angajator însumează aproape 25 de puncte iar contribuţia pentru sănătate - alte 8 puncte. Diferenţa până la 45 sunt taxele pentru fondul de şomaj, concedii medicale, fond de accidente, fond de creanţe salariale şi un comision pentru Inspecţia Muncii. 2. Renunţarea la caracterul obligatoriu al contribuţiilor redirecţionate către pensiile private. Pensiile obligatorii şi-au atins în bună parte scopul, de-a educa financiar populaţia care poate fi educată, însă de acum ele încep să-şi arate mai ales efectele nocive. Contribuţia este destul de mare pentru a împovăra şi mai mult taxarea deja ridicată, dar nu de ajuns de mare pentru a înlocui pensia de stat, aşa cum îşi propusese iniţial. Din această cauză, se produce exact efectul contrar celui scontat. Angajaţii preferă să îşi încaseze banii la „negru” sau la „gri” şi nu mai acumulează pentru pensie nici cât înainte. Prin renunţarea la obligativitate, toate fondurile de pensii private ar avea de pierdut iar unii dintre contribuabili ar renunţa să mai vireze banii. Însă cei care o vor face în continuare, de bună voie, nu vor mai trata contribuţia ca pe un bir ci ca pe o opţiune individuală. 3. Scoaterea completă a contrbuţiei pentru sănătate din structura impozitului pe muncă. Această taxă este justificată în ţări unde măcar jumătate din populaţie are contract de muncă şi unde serviciile sunt diferenţiate în funcţie de contribuţie. În România, unde nu se întâmplă nici una, nici cealaltă, contribuţia pentru sănătate a ajuns un impozit hulit, pe care îl mai plătesc doar patru milioane de persoane. În aceste condiţii, mult mai credibilă ar fi finanţarea sănătăţii din impozitarea generală, astfel încât nimeni să nu se mai simtă discriminat. Desigur, pentru asta este nevoie de identificarea unor surse noi de finanţare. 4. Identificarea surselor de finanţare. Marja de manevră pe care o oferea cândva TVA a fost aproape anihilată - până la plafonul maxim de 25% mai este doar un punct. Însă impozitele pe proprietate sunt încă mici şi pot fi mărite. Această ajustare a fost evitată până acum pentru a fi prevenite consecinţele sociale. Însă există şi o metodă prin care acestea pot fi ocolite: persoanele care nu-şi permit noul nivel să fie păsuite, chiar şi contra dobândă, până la înstrăinarea proprietăţii sau până la succesiune. În acest fel, sunt protejaţi cei vulnerabili şi taxaţi cei care aşteaptă beneficii uşoare. 5. Calibrarea. Există o teză care spune că taxele se plătesc singure, adică o reducere duce la creşterea colectării în aşa măsură încât nivelul total să fie egal sau mai mare cu cel anterior. Teza nu este complet adevărată, dar nici complet falsă. Realitatea a demonstrat că o astfel de prezumţie trebuie folosită cu maximă prudenţă. Totuşi, o reducere suplimentară a impozitelor, bine-fundamentată pe calcule, poate aduce exact diferenţa necesară pentru a face din nou atractivă munca „la alb”.
Recomandările noastre
