ISTORIE. Pe 4 iulie, de ziua Statelor Unite, românii îşi aminteau că americanii ne-au lăsat pe mâna comuniştilor.
După ani întregi în care America nu era pentru români doar „lumea nouă”, ci şi un model de politică, stil de viaţă sau cultură, comuniştii au îngropat, aproape de tot, spiritul american. Revoluţiile pe tancuri, rachetele salvatoare de peste Ocean sau numai un dram de simpatie au fost lucrurile în care au crezut oamenii timp de aproape cinci decenii în care le-au fost servite, deopotrivă, minciuni şi cincinale.
Când s-au simţit abandonaţi, în focurile Armatei Roşii şi în legile Moscovei, românii au început să se gândească, în spiritul lor, cum să-i aducă singuri pe americani. S-au lăsat îmbătaţi de jazz, l-au venerat cu pătura în geam pe Humphrey Bogart şi pe Ingrid Bergman şi, după momentul ’89, când s-au salvat singuri, s-au dus ei după americani. O intervenţie militară aşteptată Momentul declanşator al fenomenului „Vin americanii” a fost îndelung studiat de istorici, l-au tocat în cele mai fine explicaţii psihologice, au pus la temelie contextul social, ca, în final, să dea dreptate poporului: americanii, cu toate „bubele” lor, erau modelul lumii. Ceea ce blamau comuniştii era pentru oamenii de rând, o „poftă” nebună: de muzică, de literatură, film sau libertate. Unul dintre oamenii care s-au ocupat temeinic de fenomen este şi Bogdan Barbu.
După o bursă la Arhivele Naţionale Americane şi după un doctorat, a început să desluşească ce se întâmpla în România comunistă: „«Vin americanii» a reprezentat speranţa într- o intervenţie militară externă care va înlătura ocupaţia sovietică şi pe comunişti, după instaurarea primului guvern procomunist, la 6 martie 1945, şi mai ales cel al alegerilor din 17 noiembrie 1946, câştigate prin fraudă. După noiembrie 1947, a devenit tot mai clar că soluţiile interne pentru evitarea comunizării ţării nu erau viabile”. Frica generală de flămânzi şi de atei Potrivit istoricului, în fiecare casă se vorbea despre pericol. În semne, în coduri şi cât mai de neînţeles posibil, pentru că în anii aceia s-a dovedit a fi adevărată vorba multora: că pereţii au urechi, mari şi necruţătoare. Opţiunea politică devenise visare pentru partidele istorice, intelectualii aveau spaima libertăţilor civile, industriaşii se ascundeau de o naţionalizare grea şi neproductivă.
Ţăranii îşi fereau averile din calea colectivizării, iar preoţii nu dormeau de frica ateilor. Dintre toate categoriile sociale, doar membrii de partid erau salvaţi din calea nimicirii. Toate temerile românilor, spuse în şoaptă, au început să fie vânate. „Când autorităţile au realizat că poporul speră într-o venire izbăvitoare a americanilor, au încercat nu doar să controleze acest fenomen de psihologie colectivă, dar chiar să îl elimine.
O armată de informatori ai Miliţiei raportau despre discuţii auzite pe stradă, la biserică, la cârciumile din sat, discuţii în care se pomenea despre mult-aşteptata venire a americanilor”, spune Bogdan Barbu. Cu toate armele puterii, Epoca de Aur începuse să investească multă energie în decimarea acestei psihologii, printr- o propagandă antiamericană obsesivă, încinsă pe toate canalele. O prezenţă simbolică Cu toate că mulţi dintre potrivnicii care disecau soluţii de eliberare au fost închişi, românii nu s-au lecuit de vorbitul în public contra regimului. Istoricul Bogdan Barbu vorbeşte, în sudiul său, „Vin americanii”, despre prezenţa lor mai mult simbolică şi amăgitoare. Dacă Occidentul şi-a primit din start „comoara” noii lumi, de la baze militare până la bunuri de larg consum, Estul a rămas să-i aştepte în tăcere: „Prezenţa americană în România comunistă a însemnat, în acelaşi timp, o influenţă externă şi o construcţie locală: un cocktail de produse culturale şi ideologice americane şi imagini ale SUA fabricate în România, fie de mecanismele mentalului colectiv, fie de propaganda comunistă”. Când „oferta culturală” a dictaturii a devenit atât de anostă, românii au căutat să-şi elibereze frustrările cu americanisme. Le-au căutat pe toate drumurile, le cumpărau cu bani grei din reţele neoficiale şi, pentru că erau „fructe oprite”, îi interesau până la adulaţie. Un jazz urât la Uniunea Compozitorilor
Cu cât îi căutau mai mult pe americani, cu atât comuniştii feliau orice urmă a libertăţii. Au fost interzise, pe rând, toate „obiectele” culturale, pentru că luau femeia de la cratiţă şi o trimiteau la coafor , iar seara la un dans sau la un concert. În filme, bărbaţii călătoreau pe Riviera Franceză, erau boemi şi visători, plecau în vacanţe cu familia.
În aceeaşi epocă, românii erau oamenii fabricilor, cu feţe întunecate şi carnete de cecuri. „Paranoia ajunsese atât de departe, încât până şi în ritmurile muzicale americane era identificat un pericol. La începutul anilor ’50, un membru al Uniunii Compozitorilor declara într-o sedinţă că luptă pentru eliminarea sincopelor specifice jazzului american din muzica uşoară românească, deoarece «jazzul american are elemente care nu sunt de domeniul frumosului»”, spune Barbu.
„Prezenţa americană în România comunistă a însemnat, în acelaşi timp, o influenţă externă şi o construcţie locală: un cocktail de produse culturale şi ideologice americane şi imagini ale SUA fabricate în România, fie de mecanismele mentalului colectiv, fie de propaganda comunistă.”
Bogdan Barbu, istoric
PROFIL. În studiile sale, Bogdan Barbu
a analizat relaţiile româno-americane
SFÂRŞIT Salvarea individuală a venit cu Europa Liberă
Sfârşitul fenomenului „Vin americanii” s-a produs, cumva, dintr-o dezamăgire profundă, venită ca un musafir nepoftit care bate la uşă în miezul unui somn liniştit. Revoluţia maghiară din 1956, înăbuşită de Armata Roşie, a fost „începutul sfârşitului”. Mai apoi, momentul Primăverii de la Praga, peste care s-au năpustit din nou sovieticii, i-a determinat pe români să întoarcă ceasul eliberării invers. Îndemnurile de la Europa Liberă, de a nu uita de salvarea naţiunii, s-au transformat pentru români în încercări de a se dezrobi de unii singuri. La radio, toate păreau vorbe goale şi zadarnice. Prin marfare sau înghesuiţi în vapoare, cei care s-au putut salva au atins, fără vreun regret, „lumea nouă”.
REACŢII Americanii ne-ar fi costat un nou Război Mondial
Pe lângă „resuscitările” posturilor de radio, la Washington a existat o permanentă dezbatere cu privire la ceea ce se întâmpla în Europa şi ce s-ar putea face pentru ţările din Est, căzute în plasa sovietică. Când a fost clar că o intervenţie militară în în zonă însemna un nou Război Mondial, lupta s-a îndreptat către politică, economie şi cultură, unde concurenţa pe termen lung trebuia să demonstreze superioritatea sistemului american şi să „muşte” din propaganda bolnăvicioasă a comuniştilor.
„La aproape 20 de ani de la căderea Cortinei de Fier, relaţiile celor două ţări au intrat în normalitate. România ramâne, dacă nu una dintre cele mai proamericane naţiuni europene, cel puţin una dintre cele mai puţin antiamericane”, crede istoricul Barbu.
REVOLUŢIILE GÂNDIRII Lecţiile de democraţie, în Epoca de Aur şi în capitalism La prima vizită a unui preşedinte american în România, românilor li s-a reaprins urma de speranţă. Peste Ocean, Ceauşescu era văzut ca un comunist „simpatic”, care nu taie, nici nu spânzură, chiar dacă, în spatele marşurilor de faţadă, poporul fierbea de sărăcie şi nemulţumire. Istoricul Bogdan Barbu a văzut evenimentul ca „un semnal de încurajare a politicii de deschidere către Occident a României”. În sensuri diplomatice, vizita lui Nixon însemna acordul lui Ceauşescu de a nu se implica în invazia Cehoslovaciei, în 1968. După plecarea americanului, în România nu s-a schimbat nimic, iar dictatorul devenise pentru Washington un om la fel de negru ca socialismul. În tabere diferite, America şi România au ajuns la concluzia că e profitabil să te ai bine cu duşmanul, pentru că poporul încă mai putea fi minţit cu discursuri şi gesturi de prietenie într-o piaţă publică. Discursul despre libertate După Revoluţie, românii s-au îndepărtat, treptat, de „visul american”. Lecţia lor de democraţie nu mai folosea la nimic, precum nici relatările televizate pentru CNN nu făceau cât tot chinul lunii decembrie. Autotdidactă, lumea s-a obişnuit să accepte Coca-Cola, dar şi Pepsi, pentru că, în fapt, asta ne-au învăţat americanii: concurenţa.
După ce „lumea nouă” devenise, deopotrivă, un balon dezumflat şi un duş rece, primul preşedinte român care a reuşit să scoată din casă 70.000 de oameni pentru un american a fost Ion Iliescu. Concertul lui Michael Jackson, la aproape trei ani de la „eliberare”, a fost şi o unealtă politică, dar, mai ales, o victorie. Cea a cuvântului. Un summit mult prea greu
În 1996, Michael n-a mai fost o soluţie în politică. Aderarea la NATO „durea” mai tare. Pentru summitul alianţei de la Madrid, România fusese ignorată. Cu toate acestea, Emil Constantinescu l-a primit pe Bill Clinton cu toate onorurile şi aştepta, la rândul lui, măcar o vorbă bună.
„În ciuda situaţiei delicate, Clinton a fost primit la Bucureşti cu multă căldură şi simpatie, o parte a acestor sentimente venind din rezervorul de pro-americanism construit în perioada Războiului Rece”, spune istoricul. Cu uşa NATO lăsată deschisă de Clinton, românii s-au mai încărcat, încă o dată, cu doza de speranţă.
Totuşi, abandonul românilor în Răzbiul Rece continuă să fie taxat: „La nivelul percepţiilor populaţiei, în ultimul deceniu, se constată o deteriorare a imaginii SUA. Războiul din fosta Iugoslavie, războiul din Irak, apoi criza financiară le-au afectat imaginea la nivelul percepţiei populare”, adaugă Barbu.
Recomandările noastre
