Cea mai mare viclenie a Diavolului este să te facă să crezi că nu există. Pentru că dacă el nu există, atunci nu există nici Iadul. Deci nici vreo pedeapsă post-mortem. Prin urmare, în această viață este permis orice. Aceasta este însăși esența consumerismului și a hedonismului contemporan. Or, Iadul există. O demonstrează pilda evanghelică a „Bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr”, care se citește în duminica aceasta, a 22-a după Rusalii. Mântuitorul oferă și câteva detalii demne de tot interesul despre CUM este în Iad. Adică, ce riscăm.
Pilda începe așa:
„Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră și în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, pe nume Lazăr, zăcea înaintea porții lui, plin de bubem poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar și câinii venind, lingeau bubele lui.”
Moartea pune capăt atât huzurului unuia cât și chinurilor celuilalt. Lazăr este dus de îngeri în sânul lui Avraam (adică în Rai), în timp ce bogatul ajunge în Iad. Pr. Radu Dorin Micu subliniază că nicăieri nu se sugerează că bogăția bărbatului anonim ar fi „frauduloasă”, „rodul nedreptății sau al împilării”, așadar „o lectură în cheie socio-marxistă este abuzivă și lipsită de temei”. Deci nu pentru asta va fi condamnat. Ci pentru indiferența cu care a tratat suferința celuilalt.
A doua remarcă este că, în vreme ce bogatului nu i se dă numele, săracului, da. Este singura pildă a Mântuitorului care conține un nume propriu, observă pr. Micu. Lazăr în ebraică înseamnă „Dumnezeu ajută”.
Chinuit de văpaie, bogatul se roagă de patriarhul Avraam să-l trimită pe Lazăr să-și ude vârful degetului în apă și să-i răcorească limba. Din nou o observație magistrală a pr. Micu: bogatul continuă să-l ignore pe Lazăr, să-l privească drept un obiect, adresându-i-se lui Avraam. Răspunsul Patriarhului este cutremurător: „Fiule, adu-ți aminte că ai primit cele bune ale tale în viața ta și Lazăr asemenea pe cele rele (...) Și, peste toate acestea, între noi și voi s-a întărit prăpastie mare, ca aceia care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo la noi.” Așadar, din Iad nu se poate ieși. Din Iad nu se scapă. Tragedia cea mai mare în Iad nu sunt chinurile propriu-zise, ci eternitatea lor.
Episcopul Augustin de Fiorina oferă o descriere a acestei torturi veșnice: „Care este cel mai mare munte din Grecia? Olimpul. Trei kilometri înălțime. Închipuiți-vă acest munte ca fiind din nisip subțire, ca nisipul din Sahara, și o cioară venind la fiecare o mie de ani și luând în ciocul său un fir de nisip. Sau imaginați-vă un ocean. Și la fiecare mie de ani, trecând un înger și luând o picătură de apă. Câte mii de ani trebuie să treacă până va veni ultima clipă când cioara va lua ultimul fir de nisip, iar îngerul ultima picătură de apă? Și totuși clipa aceea va veni. Să fiți siguri. Însă nu va veni niciodată clipa în care îngerul va spune: „Iadul a luat sfârșit„.”
Recomandările noastre
