Venus din Milo, cum a fost numită, înfățișează o femeie provocatoare, dezgolită de la brâu în sus, cu coapsele acoperite de o bucată de pânză care atârnă învăluindu-i picioarele perfecte. Brațele îi sunt retezate aproape de umeri. Soclul lipsește. Dar așa să fi arătat sculptura originală?

Nici pomeneală!

„Statuia a fost descoperită în 1820, la apogeul neoclasicismului. Obiectele de artă antice erau la modă, iar europenii care vizitau Grecia nu ezitau să-și însușească statui străvechi și să le ia acasă ca suvenire”, dezvăluie cercetătoarea Elizabeth Lunday în lucrarea Viața secretă a marilor artiști (ART, 2018).

Un marinar la vânătoare de comori

Este și cazul marinarului francez Olivier Voutier, care, aflat în permisie pe uscat pe Insula Milos din Marea Egee, a întreprins o vânătoare de comori lângă ruinele teatrului antic. Ajutat de un fermier local, francezul a dezgropat statuia lui Venus, alături de alte artefacte.

Pentru a o duce însă acasă, era nevoie de aprobarea ambasadorului Franței aflat la Constantinopol. Căpitanul vasului pe care activa Voutier n-a fost de acord să ridice ancora cu destinația Marea Marmara. Marinarul Olivier a renunțat astfel la idee. Nu însă și ofițerul Jules Dumont d’Urville, de pe același vas, care a plecat imediat spre Instanbul pentru a obține acordul diplomatului francez.

Intră pe fir turcii, apoi rușii și iar francezii

Odată permisiunea obținută – relatează în continuare Elizabteh Lunday -, Jules a revenit la Milos. Surpriză! Turcii confiscaseră statuia și o încredințaseră unor marinari ruși pentru a o transporta pe Bosfor! Ofițerul francez nu s-a lăsat nici de această dată intimidat. A negociat la sânge cu rușii și a recuperat sculptura.

Turcii, păcăliți grosolan, s-au răzbunat pe locuitorii de vază ai insulei Milos punând să fie biciuiți până la unul. În zadar! Venus din Milo ajunsese deja la Paris. Aici, alte aventuri.

Inscripția-șoc de pe soclu

„În acele vremuri, istoria artei, o disciplină aflată la început de drum, era dominată de ideile învățatului german Johann Joachim Winckelmann (1717-1768), a cărui teorie susținea că arta grecească a atins apogeul în perioada clasică (510-323 î. Hr.) și a intrat în declin în perioada elenistică (323-146 î. Hr.). Când muzeografii parizieni au văzut frumusețea lui Venus din Milo, au afirmat numaidecât că era opera unui maestru din perioada clasică”, explică Elizabety Lunday.

Imaginați-vă cât de șocați au fost atunci când au aflat că printre bucățile de marmură recuperate era și un soclu sculptat care se potrivea perfect cu statuia – ne îndeamnă cercetătoarea.

Dispare o componentă importantă

Pe soclu era sculptată inscripția: „[Alex]andros, fiu al lui Menides, cetățean din Antiohia, pe râul Meandru, a făcut această statuie”.

Care era problema?

Antiohia de pe râul Meandru n-a existat în perioada clasică, era o colonie din perioada elenistică. Și?, vă veți întreba pe bună dreptate. Păi, inscripția contrazicea teoria lui Winckelmann, una în vogă, amănunt important însă pentru idioții vremii, care au decis nici mai mult, nici mai puțin decât să înlăture soclul!

Venus, pictată și plină de bijuterii?

Soclul original al statuii Venus din Milo n-a mai fost recuperat niciodată, în ciuda căutărilor care durează de două sute de ani.

Sculptura, deși spartă, ciobită, cu brațele retezate, pierdute și ele, este de o eleganță nefirească. Simplă, delicată, plăcută privirii. Probabil n-a arătat dintotdeauna așa. Și asta pentru că grecii obișnuiau să-și picteze statuile în culori țipătoare, să le decoreze cu bijuterii și alte nimicuri.

Cine știe, poate că Venus din Milo, cum a fost supranumită, arăta chiar vulgar pe vremea când și brațele, și soclul erau la locul lor.