Un proces politic înscenat, la capătul căruia a fost zdrobit „cuibul de viespii maniste”

Acapararea totală a puterii de către Partidul Comunist Român era inevitabilă, chiar şi după acţiunea opoziţiei şi a Regelui Mihai din 23 august 1944. Acel act nu a adus mult doritul statut de cobeligeranţă nu a fost conferit României la Conferinţa de Pace de la Paris şi în țară nu s-a instaurat un regim monarhic-constituţional, aşa cum au crezut mulţi cetăţeni.

Doar a adăugat o notă de incertitudine, de speranţă difuză spulberată pe parcursul următorilor trei ani. Chiar şi în aceste condiţii istorice dificile, liderii partidelor democratice au încercat să lupte împotriva sovietizării ţării. Metodele cele mai uzitate au fost memoriile, notele de protest şi întâlnirile regulate cu diplomaţi ai legaţiilor americană şi britanică. De asemenea, declanşarea grevei regale în august 1945 a obligat Marile Puteri să discute situaţia României.

FOTO;Ana Pauker și Gheorghe Gheorghiu-Dej 

În urma eşecului Conferinţei de la Londra, în septembrie 1945, miniştrii de externe ai celor trei puteri învingătoare s-au adunat la Moscova în decembrie. Convorbirile s-au încheiat cu un compromis. Astfel că doi membri ai opoziţiei au fost cooptaţi în guvernul Petru Groza. În schimb, acesta se obliga să organizeze alegeri libere. Promisiunea a fost încălcată grosolan, rezultatele scrutinul din 19 noiembrie 1946 fiind în mod evident falsificate, singura necunoscută rămânând amploarea fraudelor.

Trădarea care a dus la arestarea liderilor țărăniști

Cu toate acestea, noi posibilităţi au apărut după discursul preşedintelui american Truman în Congres. Ajutorul de urgenţă cerut în 12 martie 1947 pentru Turcia şi Grecia marca debutul doctrinei Truman. De asemenea, într-o conferinţă la Harvard susţinută pe 5 iunie, secretarul de stat Marshall lansa ideea un plan de asistenţă economică pentru statele europene devastate de război. Din nefericire, starea de relativ optimism a fost de scurtă durată. Autorităţile continuau opera de intimidare a inamicilor politici, sute de membri ai partidelor naţional-ţărănesc şi naţional-liberal fiind arestaţi. În acest context, are loc tentativa de a fugi din ţară a lui Ion Mihalache, Nicolae Penescu, Ilie Lazăr şi Nicolae Carandino. Faţă de alte personaje importante – Nicolae Rădescu, Constantin Vişoianu, Grigore Niculescu-Buzeşti – liderii PNŢ nu au reuşit să plece în Occident. Propunerea a venit din partea doctorului Constantin Gafencu, iar legătura cu Iuliu Maniu a fost asigurată de Vlad Haţieganu, fiul fostului ministru ţărănist Emil Haţieganu. Gafencu îi dezvăluise pilotului Emil Lustig dorinţa de a fugi din România folosind aerodromul de la Tămădău. Acesta a informat Siguranţa Statului, care a decis să profite de ocazie pentru a-i surprinde în momentul plecării. Planul a funcţionat perfect, Ion Mihalache şi ceilalţi participanţi fiind reţinuţi pe loc.

Oamenii muncii „înfierează cu indignare” încercarea de a fugi din țară

La scurt timp este dat publicităţii un comunicat al Ministerului de Interne. Într-un limbaj tipic anunţă că „pătrunşi de ură împotriva regimului democrat şi urmărind răsturnarea acestui regim (...) mai mulţi conducători ai Partidului Naţional- Ţărănesc, urmând ordinul direct al lui Iuliu Maniu, au încercat în ziua de 14 iulie 1947 să fugă într-o ţară străină.” 1) Bineînţeles, în zilele următoare s-au organizat adunări de protest ale „oamenilor muncii.” Aceştia „înfierează cu indignare încercarea slugilor maniste de a fugi din ţară” şi cer „aspra pedepsire a trădătorilor naţional-ţărănişti (...) interzicerea Dreptăţii şi dizolvarea partidului manist.” Întors dintr-o vizită în Bulgaria, Gheorghe Gheorghiu-Dej confirmă intenţia de dizolvare susţinând că „această operaţie corespunde obligaţiilor Tratatului de Pace pe care România l-a semnat când a fost la Paris.” Şi Ana Pauker, într-un discurs rostit la Arenele Romane, îi avertizează pe „duşmanii noştri” că „vom fi fără cruţare.” Întrunirea Biroului Politic din 17 iulie discută „problema atitudinii faţă de încercarea unei părţi a conducerii PNŢ de a fugi clandestin peste graniţă.” Gheorghiu-Dej vorbeşte de un „complot împotriva independenţei statului român şi a regimului democrat, complot care fără îndoială are vaste ramficaţii încă nedescoperite, mergând până la Palatul Regal.” Printre cele 11 măsuri adoptate se regăsesc „ridicarea imediată a imunităţii parlamentare a tuturor deputaţilor PNŢ”, „arestarea întregului Comitet Executiv”, „arestarea cadrelor mijlocii active”, „suprimarea imediată a ziarului Dreptatea”, „organizarea unui proces politic a întregii conduceri” şi „dizolvarea Partidului Naţional-Ţărănesc printr-un act de guvernământ.” 2) Vor fi puse în aplicare în următoarele săptămâni şi luni.

Așa a fost lichidat „cuibul trădării”

Pe 18 iulie, Adunarea Deputaţilor votează ridicarea imunităţii parlamentare a şase deputaţi: Iuliu Maniu, Aurel Leucuţia, Vasile Serdici, Emil Ghilezan, Ilie Lazăr şi Grigore Niculescu-Buzeşti. Maniu era ţinut sub pază la sanatoriul doctorului Jovin încă din 14 iulie. Abia pe 24 iulie va fi emis un madat de reţinere pe numele său. Adunarea va completa decizia din 18 iulie câteva săptămâni mai târziu, atunci când a votat – pe 6 august – „decăderea din calitatea de deputat” a tuturor parlamentarilor PNŢ. Cererea de a fi „zdrobit cuibul trădării” 3) a fost luată în discuţie de Consiliul de Miniştri în şedinţa din 29 iulie 1947.

În raportul prezentat de ministrul de Interne Teohari Georgescu se arată că obiectivele grupului condus de Ion Mihalache erau „organizarea de acţiuni menite să ştirbească suveranitatea naţională, să primejduiască pacea şi să declanşeze războiul civil.” 4) Un rechizitoriu scris în termeni specifici, grija principală fiind sublinierea aşazisei „trădări a intereselor naţionale.” Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 1027 aprobă dizolvarea Partidului Naţional- Ţărănesc, inclusiv a organizaţiilor de bază, de tineret, de femei sau profesionale.

De asemenea, articolele II şi III vizau patrimoniul, arhiva partidului, sediile şi celelalte locaţii deţinute de PNŢ. În aceeaşi zi se desfăşoară şi şedinţa Adunării Deputaţilor, condusă de preşedintele Mihail Sadoveanu. Partidul Comunist şi aliaţii acestuia aprobă fără rezerve jurnalul Consiliului. Doar liberalii, prin reprezentantul său Ştefan Iorgovici, au avut un punct de vedere în uşoară opoziţie cu cel guvernamental, afirmând că „nu poate să aprobe pe de-a întregul acest Jurnal.” La final este votată şi o moţiune, Parlamentul considerând că „dizolvarea Partidului Naţional Ţărănesc- Maniu constituie o măsură de dreaptă apărare a regimului democratic din România, măsură prin care se contribuie la consolidarea şi mai temeinică a tinerei democraţii româneşti.” În favoarea moţiunii au votat 294 de deputaţi din 295.

5) Reacţiile nu au întârziat să apară. Muncitorii din întreprinderi trimit scrisori de mulţumire Guvernului pentru „desfiinţarea cuibului de vipere maniste” şi îndeamnă la noi măsuri „în opera de lichidare a tuturor fasciştilor.” Pentru alţii, actul de la sfârşitul lunii iulie „consfinţeşte un faliment politic total (...) prezenţa lui devenea nu numai absurdă, dar şi extrem de periculoasă pentru popor în aceste împrejurări.” 6)

Rezistența pasivă a țărăniștilor i-a dus la dezastru

Liderii naţional-ţărănişti aflaţi în libertate au luat în discuţie atitudinea pe care ar trebui să o adopte în contextul evenimentelor din 14 iulie. După mai multe întâlniri ale Sfatului Parlamentar se decide organizarea unei „rezistenţe pasive”, membrii PNŢ fiind instruiţi să dea dovadă de discreţie astfel încât să nu ofere motive de retaliere. Procesul începe în data de 29 octombrie. Sunt puse sub acuzare 19 persoane: Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Nicolae Penescu, Ilie Lazăr, Nicolae Carandino; grupul de la Ministerul de Externe – Victor Rădulescu-Pogoneanu, Emil Oprişan, Florin Roiu, Emil Lăzărescu, Camil Demetrescu – Vasile Serdici, Radu Niculescu-Buzeşti, Ion Mocsony-Stârcea, Ştefan Stoika, Dumitru Stătescu şi diplomaţii Grigore Niculescu-Buzeşti, Grigore Gafencu, Constantin Vişoianu şi Alexandru Cretzianu, judecaţi în contumacie. În timpul procesului, conducerea interimară a PNŢ a transmis un comunicat (evident, nu a fost publicat în ziare) în care arată că „procesul care se judecă acum alcătuieşte cea mai monstruoasă înscenare ce s-a cunoscut vreodată în istoria noastră.” În ciuda greutăţilor, rămân „ferm hotărâţi” să ducă „mai departe steagul Partidului, purtat cu atâta bărbăţie şi destoinicie de marele nostru preşedinte, dl. Iuliu Maniu.” 7)

FOTO; După ce a scăpat de toți „dușmanii poporului” Gheorghe Gheorghiu-Dej e fericit

Înscenări și minciuni la baza distrugerii totale a PNȚ

Anchetatorii au încercat să găsească conexiuni între liderii PNŢ, grupul din Ministerul de Externe şi diplomaţii fugiţi în străinătate. Documentul pe care procurorii îl considerau decisiv era memorandumul semnat de Niculescu- Buzeşti cu ofiţerii americani Hall şi Hamilton în 30 septembrie 1946. Era vorba de organizarea mişcării de rezistenţă. Urmau să se înfiinţeze patru structuri: un Comitet Central Executiv (Comitetul Politic Secret), Comitetul Politic, Comitetul Militar – „ajutorul în aplicarea conducerii mişcării de rezistenţă” – şi Comitetul Politic în străinătate, care avea şi un Subcomitet Central Executiv, acesta controlând „întreaga acţiune în înţelegere cu guvernele aliate”. Victor Rădulescu- Pogoneanu a declarat la proces că „nu s-a discutat şi nu s-a insistat asupra acestei chestiuni întrucât era vorba numai de un proiect care urma să fie elaborat.” 8) Apoi, acuzatorii afirmau că Cercul Profesional Militar (condus de un Birou compus din generalul Gabriel Negrei – preşedinte; colonelul Ştefan Stoika – prim-vicepreşedinte, iar vicepreşedinţi erau Barbu Stoika, George Stoika şi colonelul Stoenescu) era braţul înarmat al Partidului, pregătit să „răstoarne guvernul.” Maniu a negat alegaţia, afirmând că cercul „funcţiona de 20 de ani (...) se discutau chestiuni profesionale, militare.” Au fost exploatate şi legăturile PNŢ cu legionarii din grupul lui Horaţiu Comăniciu sau gărzile Iuliu Maniu din Ardeal (liderul ţărănist a negat că ar fi avut vreo implicare în organizarea sau înfiinţarea lor). Sentinţa a fost dată în 11 noiembrie 1947.

Alexandru Petrescu s-a reabilitat în fața comuniștilor

Nici un argument nu a contat pentru completul de judecată – preşedinte era Alexandru Petrescu, cel care judecase o parte din procesele comuniştilor în timpul regimului Ion Antonescu, dorind în acest fel să se reabiliteze faţă de noua putere. Sentinţa a fost dată în 11 noiembrie 1947. Cele mai grele pedepse le-au primit Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, Niculescu-Buzeşti şi Al. Cretzianu (ultimii doi nu au executat nicio zi de închisoare) – muncă silnică pe viaţă. 9) Cei doi aveau să moară în detenţie. Alţi doi condamnaţi în procesul PNŢ au decedat în puşcărie – Rădulescu-Pogoneanu, condamnat la 25 de ani şi Vasile Serdici, care a primit 10 ani de temniţă grea. Ultima pagină a fost întoarsă 51 de ani mai târziu, în octombrie 1998, când Înalta Curte a admis recursul în anulare, achitându-i pe toţi cei care s-au regăsit pe banca acuzării în toamna lui 1947.

Maniu și-a asumat răspunderea morală și politică

Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi alţii au avut o atitudine demnă pe tot parcursul procesului. Iuliu Maniu şi-a asumat „răspunderea morală şi politică pentru această plecare,” în timp ce Ion Mihalache a dat un răspuns ironic, spunând că „m-am liniştit sufleteşte când am văzut apeluri prin presă, prin adunări, ale d-lui Teohari Georgescu la Bucureşti şi dnei Ana Pauker la Târgovişte către legionari să prefere partidul comunist.” Nici de formarea unui guvern în exil nu a fost vorba, guvernele în exil „nu se pot face decât în timp de război, or, ipoteza războiului n-am discutat- o niciodată. Prin urmare, sunt cu totul străin de ideea unui guvern în exil.” 10)