În 1971, sondajele arătau că Richard Nixon avea să fie reales președinte. Războiul din Vietnam îi amenința popularitatea acasă, însă o chestiune la fel de importantă pentru alegători era creșterea spectaculoasă a costului alimentelor. Oamenii demonstrau cu pancarte în fața supermarketurilor. Dacă Nixon voia să supraviețuiască, prețurile alimentelor trebuiau să scadă, iar pentru acest lucru era nevoie de un lobby foarte puternic - cel al agricultorilor. Acesta a fost firul intim care a condus la o reformă agricolă ce avea să schimbe fața omenirii.

Richard Nixon l-a desemnat pe Earl Butz, un profesor din centrul agricol al statului Indiana, să negocieze o înțelegere. Butz a avut un plan radical care avea să transforme ceea ce mancăm și, în ultimă instanță, să transforme aspectul rasei umane - menționează Jacques Peretti, jurnalist BBC în volumul Înțelegerile care ne-au schimbat lumea (Editura Litera, Colecția Kronika, 2018).

Porumbul la putere

În continuare, scenariul lui Jacques Peretti: Butz i-a îndemnat pe agricultori să facă agricultură la o nouă scară industrială și să cultive o anumită plantă în mod special: porumbul Vitele americane au fost îngrășate pe baza creșterii imense a producției.

Burgerii au devenit mai mari. Cartofii prăjiți în ulei de porumb au devenit mai grași. Porumbul era acum motorul unei creșteri masive a cantității de alimente mai ieftine furnizate supermarketurilor americane: tot felul de produse, de la cereale până la biscuiți și făină, precum și o multitudine de noi produse care dădeau o nouă utilizare porumbului.

În urma reformelor liberale ale lui Butz, fermierii americani s-au transformat aproape peste noapte din mici agricultori în afaceriști multimilionari, care aveau o piață globală.

Cereale pentru blocul comunist

Nixon ar fi putut folosi exportul de cereale ca armă în Războiul Rece, lăsand Uniunea Sovietică fără porumb. În schimb însă, agricultorii și marii producători alimentari și-au protejat piața de export lucrativă din blocul comunist. Ei, nu președintele Statelor Unite, dețineau puterea.

Pe la mijlocul anilor 1970, s-a înregistrat un surplus de porumb. Butz a zburat pană în Japonia, ca să studieze o inovație științifică bizară: HFCS (sirop de porumb bogat în fructoză), un sirop foarte dulce, cleios, produs din reziduurile rezultate în urma procesării porumbului, care era, de asemenea, incredibil de ieftin.

HFCS - a început era zahărului

HFCS fusese descoperit în 1950, dar abia în 1970 se pusese la punct procesul pentru utilizarea lui în producția de masă. În scurt timp, HFCS a fost introdus în toate alimentele imaginabile: în pizza, în salata de varză, chiar și în carne. Pâinii și prăjiturilor le dădea acel luciu care le făcea să arate ca „abia scoase din cuptor“, făcea totul mai dulce și extindea durata de viață a produselor pe raft de la zile la ani.

Începea să se desfășoare o revoluție silențioasă în ceea ce privește cantitatea de zahăr ingerată de corpurile noastre. Și în Marea Britanie, farfuria cu mâncare de pe masa unei familii a ajuns un experiment științific - fiecare miligram procesat era ajustat și îndulcit pentru maximum de savoare.

Oamenii nu conștientizau schimbările la care erau supuse alimentele pe care le băgau în gură. Dar HFCS a schimbat în mod cu totul deosebit gustul unui anumit produs, care, la rândul său, avea să provoace obezitate: băuturile răcoritoare.

Cum a dat Coca-Cola startul unei noi ere în materie de sucuri - Era Zahărului - vom afla însă dintr-un alt material, pe care-l vom publica zilele următoare.