Clipitul des, flexarea degetelor, dresul vocii, legănatul, gesticulatul excesiv, rosul unghiilor sau muşcatul buzelor sunt ticuri nervoase întâlnite la tot pasul. Se instalează brusc şi sunt greu de ţinut în frâu.

Pot fi stăpânite cu efort, însă frecvent "recidivează" mai intens. Dacă nu stau în spatele anumitor boli neurologice grave, ticurile în sine sunt "benigne" şi nu ameninţă sănătatea, însă sunt inestetice şi afectează calitatea vieţii.

Până la 25% dintre copii le fac, mai frecvent băieţii

Ticurile apar indiferent de vârstă, dar sunt mai frecvente în rândul copiilor, cu precădere la băieţi. Între 5%-25% dintre copiii de vârstă şcolară sunt afectaţi de ticuri. Copilul e puternic marcat de conflictele din familie sau de la şcoală şi de excesele educative (iubirea "sufocantă" a mamei, favoritismele părinţilor, severitatea), ceea ce declanşează ticurile nervoase, ca mecanism de apărare.

"În general, copiii la care apar ticuri sunt hipersensibili şi labili psihic. De foarte multe ori, ticurile sunt «contagioase», mai ales în cazul copiilor care îşi imită colegul de bancă, prietenul, părintele etc. Dacă mama îşi muşcă buzele, copilul va prelua acest obicei", explică prof. dr. Constantin Popa, medic neurolog la Institutul de Boli Cerebrovasculare din Bucureşti.

De la dresul vocii şi muşcatul buzelor la rosul unghiilor

Nu doar copiii, ci şi adulţii dezvoltă ticuri la stres. "Fiecare bolnav are un grup restrâns de ticuri principale, caracteristice, şi un alt grup mai larg de ticuri suplimentare, care se dezlănţuie în momentele de maximă tensiune. În aceste momente, ticurile «migrează» cu uşurinţă de la un grup muscular la altul şi pot lua forma nevrozelor şi obsesiilor", adaugă profesorul Constantin Popa.

Ticurile nervoase sunt de cele mai multe ori motorii (clipit, gestică excesivă, înălţarea umerilor, dilatarea nărilor, respiraţie profundă, pufnituri, plescăituri, muşcatul buzelor şi al obrajilor, "rosul" unghiilor, lovitul picioarelor), dar pot fi şi "vocale", însoţite de diverse sunete (ciripituri, grohăituri, asocieri ilogice de cuvinte) exprimate violent, spastic.

Ticurile pasagere durează mai puţin de un an. După un an "se cronicizează". Ticurile pot fi congenitale, pot fi simptome ale altor boli neurologice grave, precum encefalita, sau, cumulate, sunt ceea ce se cheamă "boala ticurilor" (sau Sindromul Tourette, denumire mai puţin folosită în prezent).

Cauzele clare ale ticurilor nu au fost descoperite până acum. Însă lipsa somnului şi stresul joacă un rol important în declanşarea lor. O bună perioadă de timp, medicii au crezut că medicamentele folosite în tratamentul deficitului de atenţie la copii induc anumite ticuri, însă studii recente au demonstrat contrariul.

"Unele ticuri sunt congenitale şi se transmit din generaţie în generaţie. Există şi ticurisimptome ale unor boli, de exemplu mişcări ale gâtului, mâinilor, capului, sau pot fi consecinţe ale unor traume suferite în copilărie", mai explică profesorul Popa. O persoană se poate dezvăţa foarte greu de ticurile dobândite în copilărie, întrucât sunt fixate în structura creierului. Se pot trata totuşi prin psihoterapie îndelungată, tranchilizante sau alte medicamente.

Şi infecţiile virale pot declanşa ticuri. "Infecţiile streptococice au fost asociate cu dezvoltarea obsesiilor şi ticurilor. În cazul tulburărilor neuropsihiatrice pediatrice asociate cu infecţiile, anticorpii bacteriilor streptococice lezează ganglionii bazali, fapt ce determină apariţia ticurilor", adaugă neurologul.
PLAN DE BĂTAIE

Tehnici de dezvăţare şi exerciţii fizice pentru ticurile "de plictiseală"

După ce sunt eliminate cauzele fiziologice, trebuie consultat un neurolog. În multe cazuri, terapia nu mai este necesară, întrucât ticurile dispar de la sine.

În unele situaţii însă, medicii pot recomanda terapie comportamentală, medicaţie sau combinaţia celor două. Prin psihoterapie, "bolnavii" învaţă să-şi gestioneze simptomele şi să reducă frecvenţa acestora, îmbunătăţindu-şi viaţa. Psihoterapeutul va căuta cauza ce a declanşat ticurile (stres, teamă, agorafobie, anxietate) şi va stabili "tehncile de dezvăţare".

Medicii atrag atenţia că o persoană cu ticuri nervoase nu trebuie certată, ridiculizată, pentru că problemele se pot agrava. Cei care au ticuri nu sunt mai puţin inteligenţi, mai spun doctorii. În cazul copiilor, recompensele şi pedepsele nu au efect, pentru că ei nici măcar nu percep ticul ca pe o problemă.

Medicii mai spun că ticurile pot apărea şi "din lipsă de ocupaţie", situaţie în care cea mai bună soluţie e umplerea timpului cu diferite activităţi cum ar fi sportul. Exerciţi ile fizice calmează stresul ce agravează ticurile şi ţin mintea ocupată.

"În momentele de maximă tensiune, ticurile «migrează» cu uşurinţă de la un grup muscular la altul şi pot lua forma nevrozelor şi obsesiilor.",
PROF. DR. CONSTANTIN POPA, medic neurolog la Institutul de Boli Cerebrovasculare din Bucureşti