Well, Sebeș, cargo ship. Renamed to Almar. Built by Braila Shipyard, Romania,1978. Length overall 106 metres. Deadweight 4.800 tons. Demolished at Aliaga, Türkiye, October 2002. Status: DEAD.
Cu râia asta am mișunat prin Caraibe în toamna lu’ ’96. Vaporul a plecat din Constanța și a ajuns, cu chiu cu vai, la New Orleans. Trebuia să încărcăm niște zahăr în fo două-trei zile și am stat 25. Nu ne dădea voie Cost Guard-ul să plecăm, că era motoru’n pioneze.

Unde mai pui că eram trași în Alabo, un fel de Ferentari al NO. Loc în care ofițerul RTG, un brăilean cu mustață „pe oală”,  le-a lăsat amintire americanilor actele, banii și doi incisivi, după ce l-au cotonogit doi boschetari ziua în amiaza mare. Unul era negru și făcea pe duru’ și ălălalt era „the good guy”, care-i zicea că negraciu’ e nebun și să-l asculte. Ghici cine l-a lovit. Exact, fratele nostru alb. Mă rog, pașaportul i l-au adus gaborii americani după două zile, lucru care mă face să cred că erau pe mână cu bandiții.

În rest, mișto: bourbon pe Bourbon street, jazz, peep-show-uri și cajun food. Adică haleala cajunilor, un fel de lipoveni de-ai lor, niște francezi pripășiți în delta Mississippiului, după ce Franța a renunțat la Acadia, o regiune pe lângă granița cu Canada. Li se mai zice, livresc, și acadieni. Cardeală picantă și interesantă. Aveau și cârnați și fleici din carne de aligator.

Când am ieșit de pe Mississippi, mi-am făcut cruce, că mai era puțin și le lăsam mulatrelor din Alabo toți banii. Trebuia să facem trei-patru zile până în Haiti și am ajuns la Port-Au-Prince după opt, că se oprea principalu’ de trei ori pe zi, la ore fixe. Era cât-p-aci să ne punem pe uscat în sudul Cubei că am stat în derivă o zi jumate până am luat-o din loc după un blackout. Mă mir și azi că nu ne-au luat oamnii lu’ Fidel la întrebări, că păream spioni de la o poștă, ca să nu zic de la o milă.

Master era unu’ de-i zicea Nae Troască. Era matol nonstop și io și secundul făceam cu rându’ în timonerie, când era de cart, că lipsea un ofițer de la punte și ne era frică să nu dea dracu’ cu barabafta peste fo sondă petrolieră din Golful Mexic. De-acolo nava a plecat la Georgetown, în Guyana și Bonaire. Scump, dom’le, scump! Dincolo era mai ieftin.

M-am repatriat din New York. Acolo, altă dandana. Când am plecat din New Orleans bețivu’ ăla de comandant a uitat să le spună ălora de la Immigration să-mi pună viza de ieșire pe pașaport, că eram singurul cu viză, restul aveau pass-uri de ieșire în oraș. Și, când am aterizat pe JFK m-au luat americanii pe sus, că în baza lor de date figuram ca fiind încă în State și io tocmai veneam din Caraibe. Păream cărăușu’ de droguri perfect. Numa’ că singuru’ drog din sacu’ meu de marinar, da’ letal, pe bune, erau o duzină de ciorapi nespălați. După ce și-au amorțit simțul olfactiv mi-au dat drumu’ să plec, că trebuia să stau o noapte la hotel. Mă mir că nu mi-au dat și-un șut în cur. Și, uite așa, am intrat io în America de două ori și am ieșit o singură dată, în numai câteva luni.
Nava a ajuns la scrap – adică au tăiat-o și au făcut-o fier vechi, în șantierul de dezmebrări nave de la Aliaga, în Turcia, după o viață destul de agitată, la frumoasa vârstă de 24 de ani. Io când m-am urcat pe ea aveam 27.
Picture taken in Mersin, Turcia.

 

Te-ar putea interesa și: