Scriam într-un număr anterior că, dînd curs unui obicei politic, Klaus Iohannis a folosit în mandatul său de cinci ani deja, aniversarea lui 24 ianuarie 1859, pentru a expune românilor ceea ce el numea la un moment dat lecțiile pentru acum care se desprind din marele eveniment. Citind cele cinci discursuri ținute de 24 ianuarie, am observat o preocupare constantă a lui Klaus Iohannis de a se referi la Alexandru Ioan Cuza ca un model de bărbat politic pentru politicienii de azi și la regimul Cuza ca la un exemplu de regim politic pentru România postdecembristă.

Discursurile lui Klaus Iohannis de 24 ianuarie lasă impresia că în această zi sărbătorim nu atît Unirea Principatelor, cît domnia lui Alexandru Cuza. E un caz tipic de manipulare politrucă a Istoriei. Datele elementare arată că Alexandru Ioan Cuza n-a avut nici un rol în Unirea Principatelor. El a fost preferat ca domnitor de părțile în dispută care au văzut în el un om de lume, dedat la muieri și la jocul de cărți pe care îl vor manipula.

La şefia Moldovei cel puţin, candidau nume grele: Mihai Sturdza, Grigore Sturdza, Costache Negri, Vasile Alecsandri. Cum de s-a ajuns la Alexandru Ioan Cuza? Alexandru Candiano-Popescu explică în „Amintiri din viaţa-mi”:

„Înălţării sale la Tronul Moldovei, nici unul din cîţi au votat-o, nu i-a dat nici un temei, din contră, colonelul Cuza a fost ales principe, avînd credinţa cei care îl alegeau că Europa nu va aproba o asemenea alegere, deoarece alesul, presupuneau ei, nu era din viţă din care se fac hospodarii cu sorţi de durată. ”

În Elena Cuza, Lucia Borş dezvăluie, sprijinită pe documente, că Adunarea Electivă era atît de împărţită între tabere, încît reuniunile Partidei Naţionale, majoritare în Adunare, se ţineau lanţ şi inutil. În seara lui 3 ianuarie 1859, întrunirea era cît pe-aci să se spargă fără nici un rezultat. Atunci, Lascăr Rosetti încuie uşa şi declară că nu le dă drumul pînă nu se decid asupra candidatului. Pe acest fond Neculai Pisoţchi lansează numele colonelului Cuza.

După trei tururi de scrutin, Cuza era candidatul Partidei Naţionale şi, prin asta, cel mai sigur candidat la Domnia Moldovei.

Alexandru Ioan Cuza n-a contribuit cu nimic la realizarea Unirii. Ca să fac o comparație, a ajuns domnitor în ambele țării așa cum Klaus Iohannis a ajuns președinte în urmă cu cinci ani:

Pus de alții!

Admițînd că Unirea e totuși un prilej de a invoca regimul Cuza, să vedem dacă acest regim poate fi dat drept model pentru vremurile de azi.

Am scris la un moment dat pe cristoiublog.ro că bucureștenii care vor să vadă casa unui corupt trebuie să meargă pe Dionisie Lupu, unde se află ditamai palatul construit de Cezar Librecht, înaltul funcţionar public din vremea lui Alexandru Cuza, Inspectorul general al Poştelor şi Telegrafelor din toată România, pe deasupra adjutant al Domnitorului.

Fără a exclude argumentele de ordin arhitectural, Casa Librecht ar trebui să fie prezentată drept monument istoric pentru ceea ce reprezintă ea cu adevărat: Un monument de seamă al Corupţiei româneşti din toate timpurile.

Aceasta deoarece numitul Cezar Librecht nu a ridicat-o din salariul său, ci din banii obţinuţi din afaceri de corupţie şi, fireşte, din bani publici.

Din Dicţionarul contimporanilor, de Dim. R. Rosetti, apărut în 1897, și niciodată reeditat de atunci, deși e o operă capitală pentru înțelegerea personajelor și persoanelor unei epoci, aflăm cîteva amănunte din viaţa lui Cezar Librecht:

„Este însă cert că la 1854, îl găsim şef de serviciu telegrafic la Galaţi; apoi îndată după Unire, îl găsim în anuarul militar, înălţat în trei zile de la soldat la rangul de sub-locotenent (1860), adjutant al Principelui Cuza.

La 1861 e locotenent, la 1863 căpitan şi în 1864 maior.

În ziua în care a fost înrolat în oştire ca soldat, Vodă Cuza l-a numit tot de odată inspector general al poştelor şi telegrafelor din toată România“.

Dicţionarul ne dezvăluie o ascensiune fulminantă a acestui aventurier sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza.

Viitorul domnitor l-a cunoscut la Galaţi, pe vremea cînd era pîrcălab aici. Se spune că la o partidă de cărţi.

Şmecherul reuşeşte să se facă indispensabil lui Alexandru Ioan Cuza prin treburile murdare la care se angajează.

În cartea sa de referinţă Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Constantin C. Giurescu le istoriseşte pe cîteva pagini. De reţinut că, în calitatea sa de şef al Poştei şi Telegrafelor, Cezar Librecht interceptează pentru Cuza toate scrisorile şi depeşele politicienilor, iar prin reţeaua sa de agenţi, îi oferă informaţii despre toate persoanele care-l interesau pe Domnitor.

Pînă în 1859, poşta şi telegraful din Principate acţionau sub conducerea unor persoane particulare, iar corespondenţa externă era exclusivitatea birourilor speciale ale consulatelor străine. „1 Cuza decide trecerea activităţii de poştă şi telegrafie în mîinile statului. Numit în fruntea Serviciului, Cesar Librecht îl modernizează. Dar îl şi foloseşte pentru a obţine informaţii. Poşta şi telegraful erau puncte nodale pentru un Serviciu Secret.

Mult mai grav, Cezar Librecht devine cea mai influentă persoană pe lîngă Al. I. Cuza.

Fatala despărţire de premierul Mihail Kogălniceanu îşi are cauza în intrigile ţesute de adjutantul Domnitorului. Prin influenţa sa asupra lui Cuza, Cezar Librecht controlează şi o parte a presei. El intervine pe lîngă Domnitor pentru ca Trompeta Carpaților, ziarul lui Cezar Bolliac, confruntat cu probleme financiare, să primească ajutor de la Stat. Cezar Librecht devine indispensabil lui Cuza şi în calitate de codoş.

Numeroase scrisori ale lui Cuza către amanta sa, Maria Obrenovici, sînt trimise pe numele lui Cezar Librecht (de aici zvonul – fals – că se înfruptase şi el din nurii muieruştei).

La rîndu-i, amanta îi scrie lui Cuza tot pe adresa lui Cezar Librecht.

Mai mult, cînd Maria Obrenovici prăpădeşte banii daţi de Domnitor, Cezar Librecht sare imediat s-o ajute.

Uriaşa influenţă asupra domnitorului îi dă lui Cezar Librecht posibilitatea de a se îmbogăţi fabulos prin mijloace de corupţie.

Cel mai important rămîne comisionul de peste 40% la tot ce e afacere cu statul.

Averea imensă dobîndită prin jaf explică ridicarea Palatului de pe strada Ulierului, actualmente Dionisie Lupu.

Constantin C. Giurescu aduce numeroase dovezi despre banii din corupţie şi despre banii publici folosiţi de Librecht pentru cumpărarea a patru terenuri, cu patru case pe ele, pe care le dărîmă, pentru aducerea de materiale de la Viena, pentru plătirea celor mai buni meseriași străini. Meseriaşii români sînt luaţi de la diferite instituţii ale statului, soldaţi, sergenţi de stradă, pompieri.

Cezar Librecht ridică Palatul (care se vede azi) între 1864-1865, fără a reuşi să se mute în el, dată fiind abdicarea lui Cuza.

După abdicarea lui Cuza, Cezar Librecht e arestat (chiar în noaptea de 11 februarie 1866), i se confiscă averea şi e trimis în judecată.

E însă Cuza un exemplu de domnitor care poate fi dat drept model politicienilor de azi?

Extrem de amabil cu Alexandru Ioan Cuza, A.D. Xenopol nu poate trece cu vederea, în portretul făcut în volumul XIII al monumentalei sale lucrări Istoria românilor din Dacia Traiană, umbrele din personalitatea Domnitorului.

O umbră:

„Era neserios, zeflemist, lua toate lucrurile în uşor şi prea nepăsător de soarta lui, de care însă era legată aceea a poporului pe care domnea”.

O altă umbră:

„Cuza apoi, deşi foarte inteligent, cuprinzînd uşor lucrurile, nu prea iubea munca”.

Mă rog, două umbre care nu micşorează de fel lumina.

Numai că A.D. Xenopol adaugă:

„Pe de altă parte îi plăcea mult a rîde şi a-şi bate joc de acei ce-l încunjurau mai deaproape, şi ţinea în samă, prin o mare simpatie, pe acei ce primeau glumele lui.

Aşa se făcu de el lăsă adeseori trebile pe mîinile oamenilor săi de încredere şi de se constitui aşa numita lui camarilă: (Librecht, Docan, Pisoschi) tocmai în momentul cînd el îşi înduşmănise într-un chip aşa de grav mare parte din clasa conducătoare, prin lovitura de stat”.

În „Amintiri din viaţa-mi”, Alexandru Candiano-Popescu surprinde ascuţit una dintre cauzele căderii lui Cuza, dacă nu chiar cea mai importantă:

„Ceea ce a lipsit lui Vodă Cuza (aceasta a grăbit căderea sa) este că, pe lîngă o desăvîrşită lipsă de tact, nu se uita, vroind să uzeze pe toţi oamenii politici din fruntea ţării, la mijloacele cu care să slujea, aşa că, într-o zi, s-a pomenit cu mai toţi aceştia adunaţi împotrivă-i, ceea ce a înlesnit închegarea unei puternice coaliţii, ce l-a şi răsturnat în noaptea de 11 februarie.

El se încredea orbeşte (infirmitatea sa capitală) în pişichelie şi dibăcie, şi rănind cu brutalitate amorul propriu al tuturor celor care-l slujeau, şi-a făcut dintr-înşii neînduplecaţi vrăjmaşi, adunîndu-se la un loc au format o stîncă ce, căzînd asupră-i, l-a zdrobit”.

Indiscutabil, Alexandru Ioan Cuza rămâne în istoria României ca un mare om politic. Asta nu înseamnă că el trebuie deosebit de ceilalți mari politicieni din trecut și dat ca model de politician. Cum se explică invocarea lui Cuza de către Klaus Iohanis? Foarte simplu.

Președintele e victima manualelor comuniste de istorie în privința lui Cuza.

Comuniștii l-au idealizat pe Cuza pentru a putea denunța doi mari dușmani: Pe Carol I, prezentat ca un străin care l-a dat jos pe Cuza al nostru.

Clasa politică din 1864 care l-a răsturnat pe Cuza nu pentru că era de al nostru, ci pentru după lovitura de stat din mai devenise un dictator fără scrupule. Pentru că era nevoie să fie denunțată monstruoasa coaliție dintre moșieri și burghezie, Cuza a fost idealizat și prezentat românilor drept model.

E singurul motiv cît de cît rațional al manipulării prin care Klaus Iohannis dă exemplu de luptă împotriva corupției unul dintre cele mai corupte regimuri din Istoria României.