Cuba. O declarație de iubire. Cum nu sunt ”expert” în relații internaționale, (așa cum sunt majoritatea celor pe care îi vedem pe la televiziuni!), n-am nici pretenția că acest text poate fi citit ca analiză de politică externă.
Cuba. O declarație de iubire. E, mai degrabă, o declarație de dragoste, adresată unei țări, pe care după patria mea, o iubesc cel mai mult. Țări sunt multe, dar ”patria” e doar una.
L-am ”iubit”, dacă se poate spune așa, pe preşedintele Barack Obama pentru două acțiuni, care, pentru mine au însemnat enorm. A grațiat 46 de americani condamnaţi la închisoare pentru trafic de droguri, explicându-şi decizia prin necesitatea de a corecta condamnările disproporţionate pentru infracţiuni nonviolente. "Nu sunt infractori periculoşi, nu meritau aceste pedepse. Cred că aceşti oameni merită a doua şansă", a spus Obama.
Al doilea ”moment” care m-a făcut să-l admir profund pe Obama a fost vizita istorică pe care acesta a făcut-o în Cuba şi care a marcat un moment de cotitură spre o apropiere a relaţiilor între cele două ţări.
Obama şi Castro au vorbit, într-un aparte, fără prezența camerelor de televiziune.
Cei doi şefi de stat au trecut apoi în revistă trupe cubaneze, în prezenţa secretarului de Stat american John Kerry, consilierului în domeniul Securităţii Naţionale Susan Rice şi altor oficiali americani. Nu era prima întâlnire între cei doi lideri. Ei şi-au dat mâna pentru prima oară în 2013, în Africa de Sud, la funeraliile lui Nelson Mandela.
"Este o mare onoare să-i aduc un omagiu lui Jose Marti, care şi-a dat viaţa pentru independenţa patriei sale. Pasiunea sa pentru libertate şi autodeterminare continuă să trăiască în poporul cubanez astăzi", a scris Obama în cartea de aur, după ce a depus o coroană de flori la memorialul Jose Marti, a spus Obama, și atunci am crezut, sau mi-a plăcut să cred că a înțeles de ce anume Fidel Castro a fost constrâns să-și înfometateze poporul, nedând înapoi în războiul cubei cu un adversar mult mai puternic, America, cea care a dictat împotriva cubanezilor o blocadă economică îngrozitoare și inumană timp de mai bine de de jumătate de secol.
Am crezut și mai cred încă, în umanitarismul președintelui american; că a înțeles că Fidel Castro a fost însă și un lider adulat, care a cucerit puterea cu arma în mână, în lupte de gherilă, un erou al stângii mondiale. Un comunist cultivat, inteligent, chiar sclipitor, un orator extraordinar, capabil să vândă iluzii decenii la rând prin discursuri de zeci de ore.
Carismatic, s-a făcut iubit de generații întregi de uriași artiști, conducători de state și mari scriitori, de la Hemingway la Marquez, multora dintre ei dăruindu-le prietenia sa sinceră.
Orice simplu turist care vizitează ”Bodeguita del medio”, hotelul ”Nacional de Cuba” sau Varadero ”poate vedea asta cu ochii lui. Gestul președintelui Obama de a o retrage, în 2015, de pe ”lista neagră” a SUA cu “statele care susţin terorismul”, mi-a dat speranțe că situația în Cuba se va înbunătăți de la o zi la alta.
Dar, n-a fost să fie așa. Cu doar două zile înainte de sfârşitul mandatului, Trump a anunțat că a reintrodus Cuba pe această listă. N-am să reușesc să înțeleg acest act mai întâi de toate, inuman. Oricum, dacă e să-recunosc, desigur subiectiv, ca și în cazul președintelui democrat, părerea mea despre președintele Trump a fost, întotdeauna una detestabilă. Nu mi-a plăcut niciodată ca om și l-am considerat mult sub ceeace marea Americă merită în asemenea funcție.
M-am bucurat - recunosc -, cînd acesta a cîștigat alegerile, pentru că voiam să înțeleg ce s-a întâmplat în țara mea. Ce s-a întâmplat cu dl. Gittenstein, cu filiera românească în scandalul intern în SUA. Astea au rămas încă supoziții, dar scandalul are și o rezonanță geopolitică legată de Fondul Proprietatea, cel mai important și productiv fond din România, care grupeaza participații ale companiilor românești, iar noi ca stat avem puține posibilități să beneficiem, pentru că așa a hotărât Traian Băsescu când conducea Romînia alături de statul paralel, un scelerat care a ajuns din nefericire să stea zece ani călare pe destinul României, distrugând-o sub toate aspectele, mai ales sub cel moral.
Cuba. O declarație de iubire - continuare pe pagina următoare
Și, mi-aș fi dorit să știu de ce noi, ca țară, am fost de acord cu vizitele lui Biden, Nuland, Gordon in România si presiunile politice pe care le-au făcut, pentru menținerea acestui individ Băsescu și al ”statului paralel” la conducerea României, deși 75% dintre români se exprimaseră prin vot ca acesta să fie demis. N-a fost să fie. Joe Biden este acum președintele Americii și speranța mea se îndreaptă tot către Barak Obama, care, sper, se va afla pe un post de consilier apropiat al actualului președinte.
Mai sper că atitudinea americii față de Cuba să se schimbe.
Ziaristul american Jon Alpert a regizat unul dintre cele mai minunate documentare despre Cuba – „Cuba and the Cameraman”, documentând patruzeci şi cinci de ani din istoria Cubei. Din anii 1970 până la funeraliile lui Fidel Castro, în 2016, într-o ţară distrusă de embargo-ul american. Nu numai Alpert a fost fascinat de personalitatea lui Castro. Toți oamenii din Cuba și foarte mulți cetățeni ai Lumii au fost marcați de Fidel. Un Fidel Castro, care alături de Che Guevara au fost ultimii revoluționari romantici ai istoriei.
Sunt sigur că toți cei care i-au citit pe marii scriitori sud-americani, de la Alejo Carpentier, Augusto Roa Bastos, Erico Verisimo, până la Gabriel Garcia Marquez, știu exact la ce mă refer. Alpert era, cînd a început celebrul său film, un tânăr care credea într-o lume mai bună și dreaptă. Îndrăznesc să cred că astfel de oameni mai există și azi. Eu sunt unul dintre ei. Iar Cuba este o țară care fascinează și azi, iar poporul ei mândru și demn, deși ducându-ți existența extrem de greu, stîrnește admirație. Moștenirea lui Fidel este controversată; a lăsat Cuba ruinată economic, însă, într-un fel, la fel de romantic, neînvinsă.
Am revăzut filmul lui Jon Alpert și mi-am dat seama că asemeni mie și altor prieteni ai mei, iubește țara aceasta, din toată inima.
E și greu să nu iubești Cuba, după ce ai vizitat-o, după ce i-ai cunoscut oamenii calzi, zîmbitori, chinuiți și demni în sărăcia lor.
Fiecare secundă a documentarului său debordează de această dragoste. Am avut bucuria să ne aflăm, - împreună cu un grup de prieteni, din care câțiva ziariști -, la Havana, chiar cînd în Europa pandemia bătea la ușă, și ne am dat seama că și noi iubim Cuba, într-un fel lucid, acea luciditate caracteristică jurnalistului. Acea dragoste sinceră, care mă face să scriu acum aceste rînduri. Oamenii pe care i-am cunoscut acolo, atmosfera, umbrele marilor scriitori și artiști care se plimbă, parcă, printre cubanezii care în prezent suferă acum de foame, sunt, pur și simplu de neuitat.
Jon Alpert a ajuns în apropierea lui Fidel Castro, iar între ei s-a născut o prietenie adevărată. Jurnalistul l-a vizitat pe Fidel și când acesta a împlinit nouăzeci de ani, în anul morții acestuia. S-ar putea susține, deci, că filmul lui Alpert este subiectiv și că se situează de partea acestui om, Fidel Castro, care, paradoxal este și foarte iubit, dar și foarte detestat. Alpert este într-adevăr subiectiv, dar pentru că iubește Cuba.
A făcut un documentar, nu pentru că l-ar fi iubit pe Fidel, ci pentru că iubea și înțelegea Cuba, cu tot ceeace înseamnă ea.
Revîzând, așadar, filmul, mi-am dat seama că și eu scriu aceste rînduri din același motiv. Fiindcă, așa ca și Jon Alpert, mi-a fost dat să înțeleg Cuba, să-i admir poporul, să-i iubesc muzica și s-o port, pentru totdeauna în suflet.
La ora când scriu aceste rînduri, pe fluxurile de știri, Cuba denunţă oportunismul politic al noilor sancţiuni americane la adresa sa. Cu toate că acum, Cuba are relații oficiale diplomatice cu 197 de state, din care 117 reprezentate la nivel de ambasadă in Havana si 80 din alte capitale. 7 dintre statele prezente la Havana au și consulate generale, 5 consulate onorifice. În plus, la Havana sunt 7 reprezentanțe ale organismelor internaționale, printre care ONU și Uniunea Europeană.
Comisia Europeană, iată, spre cinstea ei, prin însuși purtătorului de cuvânt pentru Afaceri Internaționale și Politici de Securitate, a reacționat imediat. ”Decizia de a desemna Cuba ca stat sponsor al terorismului, nu face altceva decât să agraveze situația, deja foarte dificilă a poporului cubanez, a economiei acestei țări aflate în pandemie. Această decizie nu este bazată pe nici o informație nouă.”
God bless mr. Peter Stano, semnatarul acestui comunicat, și God bless Europe!