Sursa: arhiva EVZ O greșeală istorică de guvernare din timpul pandemiei a amorsat o bombă cu ceas plasată nu numai sub economie, ci și sub sănătate și educație.
Finanțele publice ale Regatului Unit sunt acum într-o stare mai proastă decât oricând altcândva în perioada postbelică. Nu e vina guvernului, afirmă Jeremy Hunt. E pandemia. E Ucraina. Sunt ratele dobânzii la nivel mondial. E cam orice altceva în afară de principalul făptaș ascuns în fundal: măsurile de carantină din ultimii doi ani, scrie The Telegraph.
Să examinăm câteva date concrete de natură să ne trezească la realitate. În primul rând, cheltuielile guvernamentale asociate pandemiei au contribuit de departe cel mai mult la actualul deficit. Biroul Național de Audit (NAO) a estimat costul total la 376 de miliarde de lire sterline, adică 5.492 de lire pentru fiecare bărbat, femeie și copil din Regat.
În al doilea rând, cea mai mare parte a acestor cheltuieli nu a fost impusă de pandemie, ci de decizia guvernului de a răspunde la pandemie prin sechestrarea populației în locuințe. Mai puțin de un sfert din cifra calculată de NAO reprezintă costuri suplimentare cu asistența medicală și socială. Mai tot restul reprezintă costul subvenționării oamenilor împiedicați să muncească și al firmelor împiedicate să funcționeze. La apogeul pandemiei guvernul cheltuia lunar pentru a plăti oamenii să nu facă nimic aproximativ dublu față de costul total al serviciilor medicale publice din Regat.
Comparați acestea cu lovitura financiară modestă suferită de Suedia, unica țară europeană care a înțeles ce era în spatele retoricii prin care alte guverne au încercat să-și justifice măsurile. Suedia a adoptat un sistem bazat în cea mai mare parte pe voluntariat și a refuzat să intre în carantină. Măsurile legate de pandemie au costat 60 de miliarde de coroane în 2020 și 2021, conform guvernului. Ceea ce înseamnă cam 460 de lire per capita, mai puțin de 10% din cât a plătit Regatul Unit. Și totuși, rezultatele lor, ca număr de decese și cazuri, au fost mult mai bune decât ale noastre.
Plătim prețul panicii, populismului și procesului decizional prost gândit și pripit. Cel puțin actualul premier poate invoca propriile avertismente din perioada în care era cancelar [ministru de finanțe - n.trad.], cum că măsurile de carantină sunt prohibitiv de scumpe dacă sunt prelungite pe o perioadă semnificativă. Indiferența aristocratică a lui Boris Johnson față de bani a însemnat că nici măcar nu au fost estimate costurile. Tot ce poate fi spus în favoarea lui este că, dacă Partidul Laburist ar fi avut câștig de cauză, măsurile de carantină ar fi fost chiar și mai persistente, și mai costisitoare.
În general scepticii carantinei sunt etichetați drept „libertarieni”, ca și cum credința în libertate ar fi ceva nelalocul lui. Dar n-a prea fost nimeni care să afirme că libertatea e mai presus de orice, și cu siguranță nici eu nu am făcut-o. Argumentația împotriva carantinei a fost mereu bazată pe două idei principale. În primul rând, coerciția nu a părut să funcționeze mult mai bine pe termen lung și mediu comparativ cu informarea corectă și consilierea adresată în principal acelora pe care vârsta ori boala îi face extrem de vulnerabili. În al doilea rând, pagubele colaterale era probabil să fie excepțional de grave, însă ele nu au fost estimate adecvat ori nici măcar luate în calcul atunci când a contat.
Adevăratul cost al acestui groaznic experiment social devine acum mai clar. Cadrele medicale au avertizat la acea vreme că măsurile de carantină vor avea un impact grav în privința sănătății mintale, și asupra diagnosticării și tratării altor boli. Toate acestea s-au adeverit negreșit, la fel ca avertismentele lui Rishi Sunak despre costul carantinei. Mortalitatea în exces depășește acum cam cu 10% ratele istorice, cu aproape toate decesele provocate de alte boli decât Covid-19. Cel mai mare ucigaș e de departe demența, o boală agravată de singurătate și de lipsa stimulilor.
Efectele pe termen lung asupra educației, inegalității, destrămării relațiilor, integrării sociale și artelor sunt mai greu de cuantificat, dar sunt grave și vor fi resimțite ani la rând. Se estimează că 1 milion de oameni au părăsit forța de muncă, dintre care cam jumătate sunt vârstnici care pur și simplu au renunțat să mai lucreze sub carantină.
Toate acestea constituie în esență un eșec de guvernare. E lucrul care se întâmplă de obicei atunci când se iau decizii radicale care ne afectează pe fiecare dintre noi, fără a fi luat în seamă și tabloul în ansamblul lui. (Articol de Jonathan Sumption, istoric britanic, fost judecător la Curtea Supremă; Traducere: Andrei Suba, RADOR)
Recomandările noastre
