Semnul Crucii îi semnalează creștinului că a ajuns la jumătatea ostenelii urcușului spre Înviere, așa cum un marcaj turistic îi arată drumețului că nu a rătăcit. În același timp, este un moment de popas și de meditație înainte de reluarea ascensiunii. Pentru că întregul post al Paștilor se desfășoară sub semnul Crucii, cu dubla sa semnificație: suferință și mântuire. Prin cădere, Adam s-a depărtat de Dumnezeu, trăgând literalmente în jos, odată cu el, întreaga Creație. De atunci, noi toți, urmașii lui Adam, purtăm această tară, am rămas bolnavi. Iar boala se numește Moarte. Hristos S-a întrupat pentru a-l scoate pe Om din Moarte. Pentru a-l vindeca. El ne-a arătat Calea, ne-a demonstrat cum se poate obține Mântuirea, care nu este altceva decât redobândirea stării de grație inițiale. Revenirea alături de Dumnezeu. Iar Calea trece prin Cruce. Obligatoriu. Nu poate fi ocolită. Dacă ar fi existat o alternativă mai „soft” la Patimi, Iisus nu ar fi suferit de pomană: Dumnezeu nu face gesturi gratuite, cu atât mai puțin teatrale; nu este cabotin! Așadar, cine vrea să se mântuiască trebuie să sufere, la fel ca un bolnav care trebuie să suporte un tratament dureros dacă dorește să se vindece. Sigur, el se poate mulțumi cu paliative, pentru a evita operația. Dar nu se va însănătoși. „Puțina suferință a Crucii (în viața aceasta – n.m.) ne scapă de multa suferință veșnică”, spunea Părintele Petroniu Tănase. De aceea, creștinismul este atât de cutremurător și abisal: și alte religii promit viața veșnică, paradisul, liniștea cosmică etc. Dar nici una nu îți cere ca pentru asta să suferi în timpul vieții pământești. Și încă din dragoste pentru un Dumnezeu de care uneori – biată slăbiciune omenească – te îndoiești. Cu toată îndoiala, să-i întorci măcar o părticică din iubirea cu care el a îmbrățișat lumea de pe Cruce.