A apărut un nou număr – eveniment al revistei Martyria, tipărită cu binecuvântarea Arhiepiscopului de Râmnic, IPS Varsanufie.
Când apărea la începutul anului trecut primul număr din Martyria, „revistă de teologie şi spiritualitate ortodoxă”, în condiţii grafice absolut excepţionale şi beneficiind de un prestigios colegiu redacţional, precum şi de colaboratori străluciţi, mărturisesc că m-am îndoit de capacitatea ei de a supravieţui mult timp, într-o ţară în care publicaţiile culturale, mai cu seamă cele tipărite, au viaţă scurtă.
Deşi mi-a parvenit cu oarecare întârziere primul număr (ianuarie – iunie) din anul 2017, descopăr cu încântare că Martyria, aflată sub patronajul Arhiepiscopului de Râmnic, IPS Varsanufie, se ambiţionează să menţină linia de eleganţă, de rafinament erudit şi de profunzime duhovnicească dintru început.
Dificilă sarcină să rezum într-un spaţiu restrâns bogăţia conţinutului acestui al treilea număr (de la apariţie).
Astfel, trebuie neapărat pomenit studiul „Triodul în tradiţia ortodoxă” al părintelui profesor doctor Nicolae D. Necula, mutat la Domnul acum două luni, la o vârstă la care ar mai fi putut sluji, preda şi scrie încă mulţi ani.
Triodul – carte de cult şi Triodul – perioadă a anului bisericesc, ambele având rolul de a-l pregăti pe creştin pentru a primi cum se cuvine marea sărbătoare a Învierii Domnului. Scria părintele profesor: „Ca să trăim bucuria Învierii, trebuie neapărat să trecem prin nevoinţele postului. De Dumnezeu nu ne putem apropia decât în stare de curăţie şi de sfinţenie. Perioada Triodului şi Postul cel Mare sunt cele mai la îndemână căi şi mijloace pentru realizarea acestui scop. De aici, strânsa legătură dintre Triod şi Înviere. Pocăinţa, părerea de rău pentru păcate, postul, ca mijloc de curăţire şi desăvârşire, şi spovedirea păcatelor nu le facem de dragul lor, ci numai raportate la Înviere. Această legătură dintre Triod şi Înviere, Post şi Înviere, Pocăinţă şi Înviere, este una din ideile centrale care stăruie în cartea şi în perioada Triodului.”
În aceeaşi ordine de idei a Pocăinţei, să cităm şi câteva versuri dintr-o rugăciune inedită a Sfântului Calinic de la Cernica, scoasă la lumină de Dinu Săraru şi să subliniem, împreună cu acesta, surprinzătoarea menţionare de către ierarh a „cunoaşterii” printre păcatele pe care le regretă:
„Ci dacă nu este cu putinţă a scăpa de moarte cu lucrul,
Eu mă silesc a scăpa de ea cu gândul.
(Oh şi vai cum m-am împietrit).
În fieşte-care zi petrecând fraţi la mormânt şi nimic, nu m-am umilit,
Nici cu inima suspinând, şi plec ochii la pământ,
Şă mă uit în mormânt, şă văd podoaba mea strălucind.
În ose înşirate, pline de putore şi de viermi mâncate.
(...)
Vino ticălose suflete al meu,
Să cădem cu plângere la Dumnezeu,
Rugându-ne şi prea curatei feciorei al mele bunei chezăşuitore
Ca să facă milostiv pe Fiul Său, Iisus Hristos Dumnezeu,
Ca să mă izbăvească de focul cel nesfârşit,
Că am greşit cunoscând...”
Excepţională este şi evocarea de către Dan Ciachir a vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist. Este în fapt un şir de episoade încântătoare, care se dezvoltă gradat, de la o scrisoare de mulţumire pe care ierarhul (pe atunci Mitropolit al Moldovei) i-o adresează publicistului pentru recenzia la o monografie despre Iacob Putneanul, urmată de prima întâlnire dintre cei doi, imediat după moartea lui Iustin Moisescu, când Dan Ciachir îşi exprimă convingerea că îl are în faţă pe viitorul Patriarh şi de episodul final, o scenă aproape fantastică, desprinsă parcă dintr-o nuvelă de Villiers de l’Isle-Adam:
«Patriarhul Teoctist mi-a întins mâna, surâzător, arătându-mi scaunul pe care să stau, el aşezându-se în jilţul cu spătar înalt aflat de cealaltă parte a biroului... „Ei... dumneata nu te-ai îndoit. ” Era încă sub impresia întronizării petrecute cu o lună în urmă. În timp ce îmi vorbea despre ceremonia de atunci, am observat două calorifere electrice care nu reuşeau să încălzească încăperea înaltă şi largă luminată de soarele galben, de sfârşit de decembrie. Mă uitam la veşmântul lui alb şi lung, încins cu un brâu roşu; o nuanţă de roşu odihnitoare şi densă... Apoi privirea mi s-a oprit pe crucea de pe fesul său alb: erau smaralde veritabile. Câteva clipe, strălucirea lor m-a împiedicat să-i urmăresc cuvintele. Era o senzaţie copleşitoare, deşi de felul meu nu am nici o atracţie faţă de pietre preţioase sau de bijuterii. Nu-mi puteam lua ochii şi de la scânteierile lor multiplicându-se necontenit, asemeni unor jerbe verzi-argintii de artificii.»
Nu pot încheia fără să pomenesc splendidele cruci pictate şi alte obiecte de cult realizate de Laurenţiu Pietraru în atelierul său din Horezu, care servesc ca ilustraţii pentru încă un număr excepţional al Martyriei.