Patriarhul Teoctist a condus Biserica Ortodoxă Română timp de două decenii, iar meritele sale nu au fost încă pe deplin recunocute. O evocare de Dan Ciachir.

Am publicat în 1983 un articol de o coloană, paginat discret, în „Scânteia tineretului”, intitulat O restaurare, în care vorbeam despre Mânăstirea Bistriţa, evitând deliberat cuvântul mânăstire, folosind sinonimul „chino­vie”. După apariţie, stareţul, părintele Ciprian, pe care îl pomeneam în articol fără titulatura eclezială, mi-a mulţumit şi mi-a zis:

– A venit la mine cu ziarul în mână un profesor de istorie de la şcoala din sat şi mi-a spus: „Părinte stareţ, eu pot aduce acum la dumneavoastră elevii, ca să vadă pictura bisericii, mormântul voievodului Alexandru cel Bun şi pe cel al lui Grigore Ureche, pentru că scrie despre ele în «Scânteia tineretului»”... I-am arătat articolul şi mitropolitului. Mă gândesc că poate reuşiţi să scrieţi ceva şi despre cărţile lui; tocmai a tipărit o monografie Iacob Putneanul...

Nu i-am mărturisit părintelui Ciprian că era mai uşor să strecori o recenzie despre volumul unui ierarh pe care îl chema Antim, Nestor sau Gherasim decât despre unul purtând un nume atât de călugăresc: Teoctist. Mi-am amintit însă că apărea la Bucureşti o revistă bilunară, frumos imprimată, „Tribuna Româ­niei”, destinată exilului, care se difuza şi în ţară. Lucra acolo un redactor pe care îl cunoşteam vag, Dumitru Radu Popa, a cărui soră îmi fusese colegă de facultate. Am mers la el, i-am pomenit de fosta mea colegă şi i-am promis că nu-l voi mai deranja niciodată în viaţă dacă mă ajută să public o recenzie la lucrarea mitropolitului Teoctist al Moldovei şi Sucevei despre Iacob Putneanul. Aceasta se întâmpla în mai 1984. După patru-cinci luni pierdusem orice nădejde. Articolul a apărut însă în ultimul număr pe octombrie 1984 al revistei. Surprins, bucuros, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-i telefonez la redacţie lui Dumitru Radu Popa ca să-i mulţumesc din adâncul sufletului. Dat fiind caracterul aparte al „Tribunei României”, îl putusem numi pe înaltul ierarh cu adevă­rata titulatură, fără a fi nevoit să recurg la subterfugiile ter­minologice inerente precum: „distins intelectual” sau „cărturar remarcabil”. Secretara mi s-a părut foarte contrariată auzind cu cine vreau să vorbesc. Mi-a spus că Dumitru Radu Popa e plecat, că lipseşte mai mult timp şi că nu-mi poate spune când să revin cu un alt telefon... Peste o lună am aflat că binefăcătorul meu „alesese libertatea”, nemaiîntorcându-se dintr-o călătorie în Occident.

După apariţia articolului am primit o scrisoare din partea mitropolitului Teoctist, scurtă, călduroasă, în care îmi spunea că citise textul meu „sub bolţile domului din Milano”. Făcând o vizită parohiilor româneşti din Italia, un enoriaş de acolo îi adusese revista, la care era abonat. Mitropolitul mă invita să îi fac o vizită dacă am drum prin Iaşi; invitaţie pe care nu am onorat-o niciodată.

Pe 31 iulie 1986 mă găseam la Mânăstirea Sinaia; era o zi de luni. Când a intrat în sufragerie, stareţul, cu care luam masa împre­ună, mi-a spus tulburat: „A murit Patriarhul Iustin! Noi l-am pomenit de dimineaţă, la Liturghie, la vii...”. Potrivit rânduielilor de atunci, în caz de deces patriarhal, devenea patriarh-locotenent mitropolitul Moldovei, până la alegerile care trebuiau să aibă loc în decurs de trei luni. Într-o Românie în care nu se întâmpla aproape nimic, o succesiune patriarhală constituia un eveniment. Intelec­tualii credeau că noul patriarh va fi mitropolitul Antonie al Ardea­lu­lui; un tânăr ofiţer spunea că îşi auzise superiorii dându-l ca ur­maş al întâistătătorului trecut la cele veşnice pe mitropolitul Nestor al Olteniei.

Pe 23 august mă trezeau în fiecare an, dis-de-dimineaţă, zgomotele pregătitoare ale defilării, aşa cum s-a întâmplat şi în 1986. La ora 9 a sunat telefonul: părintele Vartolomeu Bogdan de la Editura Patriarhiei mă anunţa că Înaltpreasfinţitul Teoctist ar dori să mă cunoască. Puteam veni la ora 10 la palat?... Foarte surprins, am răspuns: „Desigur!”, şi, în pofida zilei călduroase, m-am îmbrăcat cu un costum de culoare închisă, cu cravată, am încălţat pantofi negri... La ora 10 fără un minut suiam scările Palatului Patriarhal alături de părintele Vartolomeu. În hol am văzut un ierarh cu engolpion la gât, care nu părea să aibă mai mult de 50 de ani (mitropolitul Teoctist împlinise 71), aşa încât, după o înclinare a capului în semn de salut, am dat să trec mai departe – deşi îmi zâmbea şi îşi deschisese mâinile a îmbrăţişare... În secunda următoare l-am auzit pe părintele Vartolomeu, care rămăsese în urmă şi-i punea metanie ierarhului, strigând: „Domnu’ Dan! Înaltul; Înaltul!”... Ceea ce, prescurtat, vrea să zică: Înaltpreasfinţitul; mitropolitul.

M-am întors înspre mitropolit mărturisindu-i cu toată francheţea: „Înaltpreasfinţite, vă rog să mă iertaţi! Însă v-am luat drept unul dintre episcopii-vicari patriarhali; în fotografii păreţi mult mai în vârstă, de aceea nu v-am recunoscut”. Am mers toţi trei într-o încăpere a Căminului arhieresc tapetat cu portrete de episcopi, mitropoliţi şi patriarhi, unde intram pentru întâia dată, întrebându-mă dacă de acolo va fi poruncit Patriarhul Justinian să fie coborâtă cadra cu chipul lui Irineu Mihălcescu („Scoateţi-l de aici pe masonul ăsta!”)... Deşi patriarh-locotenent, mitropolitul Teoctist nu se instalase în biroul înaintaşului, amenajându-şi cabine­tul provizoriu aici. A apărut îndată şi părintele Ion Bănăţeanu, secretarul ultimilor doi patriarhi, preot care slujea deosebit de frumos, ajutat de un glas pe măsură, la Biserica Albă din Calea Victoriei. Mitropolitul ne-a întrebat dacă bem o cafea după ce ne-a poftit să luăm loc pe fotolii şi s-a aşezat pe cel din faţa mea. Avea ochi migdalaţi şi o privire limpede care îi lumina obrazul destins. Ritmul mişcărilor sugera răbdare, echilibru, negrabă, deprinderi datorate călugăriei începute la 15 ani. M-a uimit de la începutul discuţiei memoria sa. Reţinuse câteva detalii din scrisoarea mea de răspuns trimisă la Iaşi în urmă cu aproape doi ani. Apoi uşa s-a deschis şi a apărut o maică aducând pe o tavă de alpaca, acoperită cu un şervet imaculat cu marginile dantelate, trei ceşti de cafea, trei boluri mici şi o carafă în care am recunoscut culoarea coniacului. Când a fost să-l duc la gură, am recunoscut aroma coniacului franţuzesc, iar după prima înghiţitură mi-am dat seama că era Hennessy.

Destinderea luminoasă de pe chipul mitropolitului Teoctist se regăsea şi în glasul său de bun povestitor. Ne-a vorbit de Seminarul de la Mânăstirea Cernica, unde fusese elev în anii ’30, şi de apa îngheţată a lacului de acolo peste care în unele ierni treceau căruţele. La masa pe lângă care trecusem înainte de a intra în încăperea unde ne aflam, într-o dimineaţă din 1967, translatorul Patriarhului Ecumenic Athenagoras a rămas uimit găsindu-l pe acesta vorbind direct cu Justinian la micul dejun. Athenagoras era aromân după tată. Mergea să-l întâlnească la Roma pe Papa Paul al VI-lea după episodul de pe Muntele Sinai şi ridicarea reciprocă a anatemelor din ’65. Trecea mai întâi prin Sofia, Bucureşti şi Belgrad spre a se consulta cu patriarhii acestor ţări. Justinian i-a temperat entuziasmul şi a avut dreptate să fie prudent, întrucât, chiar şi după Conciliul Vatican II, Paul al VI-lea nu era dispus să cedeze în punctele care despărţeau dogmatic cele două Biserici. Reintrarea în comuniune rămânea un vis frumos. Apoi mitropolitul ne-a povestit despre anii petrecuţi ca episcop la Arad, despre bisericile pe care a pus să fie pictate, despre tactul ce trebuia să-l aibă în raport cu greco-catolicii reveniţi la Ortodoxie...

În încăpere era linişte, răcoare, iar acel tempo al gesturilor, ca şi glasul mitropolitului, făcea ca timpul să se scurgă imperceptibil. Purtam un ceas de buzunar cu capace duble, fabricat în 1905, astfel încât nu-l puteam deschide fără să încalc regulile bunei-cuviinţe. Am făcut-o la ieşirea din palat, până unde ne petrecuse, pe părin­tele Vartolomeu şi pe mine, mitropolitul. Era 11.20. Cele 80 de minute trecuseră nespus de repede.

Mitropolitul Teoctist ne-a spus că urmase, în afară de Teolo­gie, după război, şi cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Iaşi, pomenind de mai multe ori numele profesorului N.I. Barbu, latinist, şi pe cele ale altor intelectuali ieşeni din aceeaşi generaţie. Apropo! „Ce spuneau intelectualii, scriitorii din Bucureşti despre apropiata alegere a unui nou patriarh?” Nu-i puteam reda, în acest sens, un episod petrecut cu doar câteva zile în urmă în casa unui cunoscut romancier, unde se atinsese subiectul succesiunii patriar­hale. Mai erau de faţă doi oameni de vârsta mea, având adică în jur de 35 de ani; critici literari. M-am grăbit să susţin că noul patriarh va fi mitropolitul Moldovei. Romancierul a lăsat să se interpună o pauză dozată didactic, m-a privit cu părintească condescendenţă – între noi era o diferenţă de vârstă de 20 de ani – şi ne-a comunicat, aproape apodictic, că noul patriarh va fi Antonie Plămădeală, mitropolitul Ardealului, autor al mai multor cărţi...

I-am răspuns mitropolitului Teoctist, într-un limbaj bizantin, pe care începusem să-l deprind, că de felul lor intelectualii sunt naivi, orgolioşi şi străini de realitate, însă în ce mă priveşte am convingerea că-i pot spune deja: Preafericirea Voastră. A tăcut, surprins, o secundă, apoi a zis: „Alegerile sunt totuşi alegeri”, după care a schimbat subiectul, întrebându-mă dacă între cărţile pe care mi le trimisese era şi ediţia sa din Dumnezăiasca Liturghie a lui Dosoftei. Nu o aveam, aşa încât mi-a oferit un exemplar. Pe când îl deschidea, spre a-mi scrie pe pagina de gardă câteva cuvinte, am scos din buzunarul interior al hainei, cu intenţia de a i-l întinde, un Parker argintiu de care eram foarte mândru. Era unul dintre primele stilouri care nu se mai umpleau cu cerneală din călimară, fiind alimentat cu capsule. Mitropolitul a dus mâna la piept, extrăgând din reverendă un Mont Blanc splendid, cu bine-cunos­cuta stea cu şase colţuri, albă, în vârful capacului.

Două săptămâni mai târziu, însoţit tot de părintele Vartolo­meu, i-am mai făcut o vizită mitropolitului Teoctist, mult mai scurtă decât prima, într-o încăpere mică şi răcoroasă din aripa de nord-vest a palatului. Mi-a vorbit de revistele Patriarhiei, luând de pe măsuţa în jurul căreia eram aşezaţi un număr din „Romanian Orthodox Church”. „Dumitale îţi place culoarea asta?”, m-a între­bat. Părintele Vartolomeu, care lucra în redacţia acelor reviste, a tresărit. „Este o culoare bisericească” – era un violet închis – am răspuns. La despărţire, i-am mărturisit din nou convingerea că va fi noul patriarh.

Pe 22 decembrie era un ger cumplit în Bucureşti, iar în case aproape niciun pic de căldură. Două radiatoare cu rezistenţele înroşite, aşezate pe caloriferul cu 20 de elemenţi, îngheţat, îmblân­zeau temperatura de cavou din cameră. Noaptea dormisem îmbră­cat în palton. Am auzit cu greu zbârnâitul telefonului aflat într-o altă încăpere. Părintele Vartolomeu mă întreba dacă pot ajunge la ora 10 la Patriarhul Teoctist.

Era o zi de sâmbătă. Taxiurile fiind puţine, am pornit pe jos, încălţat în pantofi, pe un ger de -15°. De data aceasta am intrat, singur, pe uşa din panta care coboară spre strada 11 Iunie. În anticameră m-a întâmpinat, zgribulit, părintele Bănăţeanu, poftin­du-mă să îmi scot paltonul şi să mă aşez pe un scaun. Şi în Palatul Patriarhal era frig. Am fost rugat să aştept câteva minute, întrucât Preafericitul avea o persoană în audienţă. Apoi am intrat în biroul patriarhal din clădirea adăugată pe vremea lui Miron Cristea, în anii ’30, de arhitectul Simotta, vechii reşedinţe a Mitropoliei Ungro­vlahiei. Am privit câteva clipe prin geamurile largi ale pere­telui dinspre apus acoperişurile unui Bucureşti interbelic ce-mi amintea de Rahova copilăriei, aflată la numai doi kilometri.

Patriarhul Teoctist mi-a întins mâna, surâzător, arătându-mi scaunul pe care să stau, el aşezându-se în jilţul cu spătar înalt aflat de cealaltă parte a biroului... „Ei... dumneata nu te-ai îndoit.” Era încă sub impresia întronizării petrecute cu o lună în urmă. În timp ce îmi vorbea despre ceremonia de atunci, am observat două calorifere electrice care nu reuşeau să încălzească încăperea înaltă şi largă luminată de soarele galben, de sfârşit de decembrie. Mă uitam la veşmântul său alb şi lung, încins cu un brâu roşu; o nuanţă de roşu odihnitoare şi densă... Apoi privirea mi s-a oprit pe crucea de pe fesul său alb: erau smaralde veritabile. Câteva clipe, strălucirea lor m-a împiedicat să-i urmăresc cuvintele. Era o senzaţie copleşitoare, deşi de felul meu nu am nicio atracţie faţă de pietre preţioase sau de bijuterii. Nu-mi puteam lua ochii de la smaraldele crucii şi de la scânteierile lor multiplicându-se necon­tenit, asemeni unor jerbe verzi-argintii de artificii.