Despre cu totul altceva e vorba. Vom urca. Poftiți așadar în lift. Până la 55 de metri deasupra solului.

Pădurea de fier

Avem de-a face cu o instalație de ridicat a cărei capacitate e de șapte persoane. Sticla și oțelul secolului XXI sunt, iată, vecine cu aerul regal care încă mai zugrăvește pereții sofisticatelor saloane. Apăsăm pe buton și la drum. Spre…

Podul Palatului. Ce poate fi mai interesant decât un pod?! Acolo poți descoperi o cu totul altă lume. Să nu-mi spuneți că n-ați tânjit vreodată după misterele unei case, privindu-i cu fascinație răspunsurile la întrebările care, poate, încă nu i s-au pus.

Numai că în cazul de față e cu totul altceva. Mă simt, cum să vă spun, în pântecele unui vapor. Primul lucru care îți inundă retina este țesătura de fier. Mergi printr-o pădure de corniere, prinse strașnic unele de altele cu șuruburi imense. Brațele puternice formând un tot-unitar.

Pereții, când ușor aplecați, când năvălindu-ți peste retină. ca și cum ne-am fi rătăcit în burta unei nave răsturnate, îți dau totuși senzația de rezistență, de cetate. Ermeticul inundă întreaga atmosferă, pigmentată cu beton și cărămizi. Lumina tare și albicioasă te ajută să vezi cu precizie fiecare ungher.

Cărarea

Ai de străbătut o cărare metalică, un fel de rampă, ridicată deasupra planșeului, lată cât să permită la doi oameni să treacă unul pe lângă altul, străjuită de o balustradă care nu te lasă să faci niciun pas în lateral.

Pasarela începe să escaladeze obstacole și ești trimis pe trepte abrupte. Ba urci, ba cobori. Drumul te poftește spre dreapta, spre stânga, iar când ești sus pare că te apropii de tavanul acestui tunel, ca după aceea, brusc, să te îndepărtezi. Alte curiozități îți ordonă pașii.

Până când ajungem în dreptul unei uși, grele, ca o strajă. De aici încolo, până și culoarea universului se va schimba.

Clopotele zburătoare

Și iată, am ajuns în ceea ce aș putea defini drept o catedrală. O sală mare, ca întindere, e drept. Dar spectaculosul e legat mai ales de înălțime. Sunt două etaje, deși între ele nu există un planșeu, ci numai niște pasarele care zburdă între laturile albe, drepte.

Nivelul de jos, unde ne aflăm acum, are în mijloc un imens mecanism format din zeci de rotițe zimțate. Mai mici, mai mari. Ai zice că este pântecul celui mai impunător ceas din lume.

Etajul superior te lasă cu gura căscată, nu alta. Un mănunchi de clopote zboară deasupra capetelor noastre.

De-a lungul pereților se preling scări, din lemn, care ne coduc spre stratosferă. O voce interioară te îndeamnă – haide! – încât nu mai ții cont de frica de înălțime. Dacă vrei cu adevărat să fii alături de orchestră!

Hora Unirii

Noi, Cronicarii Digitali, suntem însoțiți de un ghid, domnul Cristea, cel care ne luminează asupra întregului ansamblu din Turn.

Hai să vă pun o întrebare. Când ați mers la Iași, și sper că ați făcut-o, v-a întâmpinat, în fața Palatului Culturii, prin dangăte ample, Hora Unirii?

Poftim, ne aflăm chiar în locul unde se intonează acest cântec. Unicele instrumente au forma baritonală și grea, cât a unor tone de zgomot.

Dinții și clapele

Ascultăm spusele îndrumătorului. Avem în fața noastră o tehnologie care se numește Carllion. Este unică în România, la ora de față.

– Singurul mecanism funcțional din România, accentuează gazda.

Să ne întoarcem la primul etaj. Unde se află agregatul cu rotițe, dirijat de un motor. Te uiți la integralitatea acestor forme și ai impresia unei cutii muzicale. Domnul Cristea ne indică cel mai important element.

Un cilindru, gros, lung, pe suprafața căruia sunt 69 de dinți. Axul începe să se învârtă și dă în felul acesta tonul.

– Cum?

Priviți, în dreptul protuberanțelor sunt un fel de clape. Așadar când axul se învârte acești dinți, dispuși aleatoriu pe suprafața cilindrului, gâdilă clapele. La rându-le, transmit prin cablu un anumit ordin.

Ciocanele muzicale

Vedem – hai să le zicem așa – niște curele de transmisie care se întind până la etajul de deasupra, către clopote.

– Câte clopote sunt?

– Opt.

Numai că, atenție, suntele produse au diverse tonalități, pentru că și ”perele” sunt mai mici sau mai mari, în așa fel încât să le fie asigurată unicitatea exprimării.

Diferența de bază e că aceste clopote nu se mișcă și nu au limbile în interior. Da data asta, ”pălăriile” primesc loviturile din exterior.

Ca atare, în dreptul fiecărui uriaș se găsește un ciocan acționat, așa cum am arătat, prin cablu, de forța acelor clape gâdilate de dinții rotorului.

La fix

După sofisticata descriere am pornit pe scările din lemn, spre orchestră, să fim de față în momentul excepțional.

Este ora 11 fără un minut. Exact acum motorul, cel de la mecanismul rotițelor – sper că nu v-am încurcat cu atâtea descrieri – pornește. O face în mod automat.

Cilindrul, cu tot cu dinții lui, se învârte. Clapele se trezesc. Firele vibrează la fiece smucitură, transformând tremurul de la primul etaj în notele muzicale de la nivelul superior.

Ora 11. Fix. Orchestra răbufnește. Giganticele corpuri încep să producă în jurul lor unde de șoc, după ce sunt lovite scurt, cu precizie, de ciocănele, la intervale calculate matematic.

Unul după altul, sunetele grave, când ascuțite, când ample, se îmbină și formează o suită pe care orice român ar recunoaște-o imediat. Hora Unirii.

Niciun pericol pentru urechi

Așa cum sunt ancorate de niște drugi din fier, clopotele nu ți se mai par enorme, ci le percepi ca pe niște fulgi, cuminți, ascultători.

Noi, atât de aproape de locul acestei enorme descărcări de energie, am împietrit. Și totuși nu ni s-au spart timpanele, stați liniștiți.

N-a trecut mai mult de un minut și deodată totul încremenește. Gata, s-a terminat. Până ora viitoare. La un nou fix. Așa se întâmplă cât e ziua de lungă. De la prima până la ultima oră.

E și o manivelă

Vrem explicații în plus, evident. Curiozitățile abia acum glăsuiesc. Mai întâi, despre agregatul numit Carllion. A fost construit în Germania, dar pus în funcțiune, la Iași, de inginerul diplomat al Casei Regale, pe numele său Pascalovici.

Așadar ziua de 11 octombrie 1925 a rămas în istorie drept acel moment în care Turnul arată pentru întâia dată întregii comunități mersul timpului. Pe atunci, emblematicul edificiu, cu rolul destinat Justiției, din centrul urbei, se număra între primele clădiri total electrificate din Iași.

Curent electric, în regulă. Dar dacă la un moment dat te confrunți cu o pană? Din cine știe ce cauză.

Nu-i nimic. Există acolo, între rotițe, ceva ce se cheamă simplu și la îndemână – o manivelă. Evident că în acest caz e nevoie de brațele unui om, gata oricând să intervină în respectarea procedurii.

– Niciodată acest mecanism nu a încetat să funcționeze, suntem asigurați.

Pe ea, manivela, o învârți, încărcând în acest fel cu energie arcurile interioare. Știți, ca la ceas, când vrei să imprimi mișcare secundarului.

Antifonarea

Și totuși mai e ceva care te face atent. Vorbești, poți să și strigi, dar nu se aude niciun fel de ecou, deși nu aflăm într-un enorm pântec.

Pentru că în 1970 pereții Turnului au fost antifonați. Tocmai pentru ca zidurile să nu sufere din cauza freamătului din aer provocat de zgomote.

Șuvoiul de sunete e preluat de o stație de amplificare, din exteriorul zidurilor, și răspândit în eter.

Programul de vizitare

Povestea ajunge în actualitate. Și aproape de finalul vizitei noastre. Ca atare, vă anunț că orchestra clopotelor poate fi vizitată, din 2016 încoace. De când Palatul Culturii a fost redeschis, în urma amplelor lucrări care i-au dat o nouă viață.

La 10.45 este prima urcare, iar la 15.45, cea din urmă. E deja un punct important pe harta turistică a orașului.

Totul ți se pare posibil – am încercat această senzație – după ce călătorești cu liftul între secole.

Te-ar putea interesa și: