Fii atent!

Nu tu indicatoare. Nu-i bai, apelăm la nenea satelitul, avem aplicații pe telefoane și atunci ne-am scos. Dă-i tot înainte, aici faci la dreapta, mai încolo la stânga, mai după un șuier vântos, ba peste un podeț – din lemn! – fii atent cum te încadrezi cu volanul, să nu cumva să facem o baie…

Orizontul e zgâriat ici și colo de pâlcuri ruginii – sau cioturi – de păduri încă înfrunzite în miresmele toamnei. Pământul se învelește în dimineața asta cu o pâclă albicioasă, că așa îți dă o stare de leneveală, de nici nu visezi.

Peste drum de uliță

Ajunși pe coama unui deal avem până în depărtări perspectiva șerpuitoare a șoselei – hai să-i zic șosea, să se simtă și ea bine – cu toate că e așa de îngustă, încât dacă se întâlnesc două automobile, își scot pălăriile, salutându-se, și valsează, fiecare prin șanțul ei, ca să facă loc celeilalte.

Gata cu descrierile, pentru că tocmai ce-am ajuns în Micloșoara. Pe mâna stângă, unde ne-am oprit, își începe povestea mută o uliță din pământ, înțolită însă în termopanele unor ziduri săltărețe.

Pe mâna dreaptă, pădurea. Ei, aici chiar e o pădure, în comparație cu pesimisul de mai devreme…

Un altfel de derdeluș

Și o poartă, închisă, din fier forjat. Apare un domn între două vârste și o deschide. Știa că venisem noi, grupul de la București, al Cronicarilor Digitali. Aparatele foto și camerele de luat vederi încep vânătoarea.

Aleea, destul de largă, își dă osteneala să ne țină grupați, dar renunță imediat, după ce curiozitățile au început să zburde prin iarba care se aruncă ea însăși la vale, ca pe un derdeluș, verde însă.

Oșteni gata de luptă

Ceva mai departe, ochiul unui lac. Alături, un foișor. Cu cât înaintezi, spectacolul continuă. Fiecare unghi te face să exclami.

Și, deodată, cortina se ridică, apare o pajiște largă, iar din mijlocul ei răsare, în unghiuri majestuoase, imaculatul alb al geometriei perfecte. E Castelul.

Se joacă pur și simplu cu ochii noștri, în timp ce noi îi dăm roată. Chiar așa! Pentru că în latura din față, dinspre apă adică, portretul aparține unei cetăți, mărginită de două turnuri semețe, Pe dată începi să îți închipui oșteni gata de luptă.

Umbre ale altor secole

Altceva se întâmplă când te afli în spatele uriașei clădiri. Nu se mai aude zăngănitul armelor. Dimpotrivă, făcându-ți semn să pășești spre o amplă terasă, încadrată de coloane și de două rânduri de scări.

– Micloșoara, Castelul Vieții Transilvane, ni-l prezintă ghidul, care ne spune mai târziu că îndeplinește și funcția de administrator al unei pensiuni din vecinătate.

Adică e un muzeu care prezintă viața nobililor din secolele XVII-XIX. Partea cu exponate este la etaj. Acolo e o întreagă panoplie a mobilierului de epocă, așa cum s-a putut reface atmosfera de altădată. Pentru că nu sunt lucruri originale.

Acel unicat

– O perdea din secolul XIX este unica piesă originală, spune gazda.

Străbatem saloanele din partea superioară. Am senzația de mult aer și de răsfăț al culorilor. Atent grupate, piesele alcătuiesc povești cotidiene, începând cu primirea oaspeților, jocurile de societate, îndeletnicirile de peste zi și încheind cu intimitatea dormitoarelor.

Pasul defilării

La parter, în schimb, situația devine mult mai alertă. E crama. Revine, ca atare, stilul sobru, rece, specific unei fortărețe. Pe deasupra capetelor noastre se unduiesc acoladele cărămizilor împietrite.

Spectaculoasă e încăperea principală, prin mijlocul căreia defilează o masă lungă, din lemn masiv, în jurul căreia dau onorul spetezele înalte ale scaunelor.

Apa vie

Și – atenție! – pe una din laturi se ridică marginea rotundă a unei fântâni. Adâncă de vreo zece metri, după estimarea îndrumătorului nostru. Și în care apa e foarte bună de băut. Și azi.

– Deci o întrețineți, mă refer la amenajarea în sine.

– Da, o întreținem, sunt asigurat.

– O fântână cât toată istoria castelului?

– Absolut. E de la început, se mândrește bărbatul.

Explicația acestui element e cât se poate de clară. La ceas de asediu, cei din interior aveau nevoie de sursa cea mai importantă a vieții.

Români, secui, sași

De-a lungul acestei ample odăi, ni se trage atenția, au fost amenajate, în trei firide, tot atâtea amprente care țin de tradițiile locuitorilor Transilvaniei, ca un mănunchi al conviețuirii.

– Colțul românesc, colțul secuiesc și colțul săsesc. Pentru că trăim cu toții pe acest pământ, remarc abordarea.

Specificul fiecărei arii e dat de arta cusăturilor, a lemnului și a lutului, egale însă în spațiul alocat fiecăreia dintre ele.

Ușa mereu deschisă

Crama e deschisă diverselor evenimente, de familie sau ale unor firme. Sunt oameni din România sau din Ungaria, aflăm, care au venit aici și au petrecut.

Eu, serios vă spun, înainte de vinuri mai degrabă aș gusta din izvorul secularilor cavaleri. Fântâna, știți…

Restauratorul memoriei

Am să dau acum cuvântul unui specialist, din grupul Cronicarilor, și mă refer la arhitectul Alexandru Buzatu, ca să ne spună mai multe despre istoria acestei bijuterii din județul Covasna.

Alexandru se prezintă drept arhitect independent, colaborator al Institutului Național al Patrimoniului și, de trei ani, ghid. Dar unul mai aparte, pentru că munca sa e dedicată în special castelelor din România.

Conduce astfel grupuri de români și de străini pe traseele fostelor reședințe nobiliare sau boierești.

– Restaurez memoria.

E principalul său scop atunci când se referă la conștientizarea valorilor. Asupra faptelor și a felului în care oamenii au construit.

Piatra de temelie

Despre edificiul din Micloșoara. Construit în secolul al XVII-lea, în stil renascentist, ca mai târziu, la finele secolului al XVIII-lea și începutul celui de-al XIX-lea să treacă prin transformarea către specificul clasicist.

O altă etapă a schimbărilor are loc la începutul secolului XX, definitivându-se atât forma, cât și principala fațadă, așa cum ni se arată și nouă, azi.

Dar dacă e să ne întoarcem la origini, atunci trebuie amintit Kalnoky Istvan, cel care i-a pus piatra de temelie.

Descrierea expertului

– În sala mare a castelului, respectiv în încăperea numită „palat”, cercetarea de parament a identificat în trei nișe de fereastră resturi de stucatură.

– Spațiile interioare erau ornate cu ancadramente de piatră, precum și cu stucaturi, recent descoperite.

– Pe sprânceana unui ancadrament se văd inițialele SK, trimițând la Kálnoky Sámuel, cel mai celebru membru al familiei.

V-am prezentat descrierea expertului asupra unui monument încadrat, conform regulilor din domeniu, în categoria A.

Sediu de cooperativă agricolă

Mă întorc la gazda noastră, omul acestui loc, care zice că venirea comunismului a însemnat naționalizarea nobleții și transformarea sa, într-o primă etapă, în sediu de cooperativă agricolă. Apoi în cămin cultural.

După căderea regimului roșu reintră în posesia moștenitorilor familiei Kalnoky, iar în anul 2015 încep lucrările de reabilitare, pe baza unui proiect asigurat din fondurile norvegiene. Pentru ca din 2017 să fie deschis vizitatorilor.

Ursul doborât cu arcul

Nu se poate să nu existe așa ceva într-un Castel! O legendă. Trebuie să-l descos pe administratorul de pensiune.

– Este o legendă, recunoaște.

Se zice că un chip regal vine aici, demult, pentru o partidă de vânătoare. Nu se știe cum se întâmplă, dar înaltul oaspete e atacat de un urs.

Când vede nenorocirea asta, cineva de-al casei, un Kalnoky, firește, ia arcul, pune în el o săgeată și țintește. Atât de precisă și de puternică a fost lovitura, încât crudul animal e ucis pe loc.

Tocmai de aceea, mi se atrage atenția, pe stema nobiliară sunt inscripționate două elemente, săgeata și ursul.

Un îndemn. De final

Am reținut motto-ul acestei familii. Cuvintele sunt, la rându-le, încrustate în temeinicia zidurilor. Sau, dacă vreți, un sfat capabil să treacă peste secole.

”Este nemuritor cine speră!”.

Te-ar putea interesa și: