Există toate motivele pentru a presupune că aceia care gândesc politicile publice aderă practic la judecata consilierului președintelui american Franklin Delano Roosevelt, Adolf A. Berle, în opinia căruia controlul resurselor incredibile ale Orientului Mijlociu va asigura „un control substanțial al
lumii“.

Prin urmare – notează Noam Chomsky în volumul Cine conduce lumea (Editura Litera, Colecția Kronika, 2019) -, aceștia cred că pierderea controlului respectivei zone va afecta proiectul de dominație globală, așa cum a fost conturat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și cum a fost păstrat de atunci, indiferent de provocări.

Anticiparea puterii

Încă de la începerea războiului, în 1939, Washingtonul a putut anticipa că SUA vor deveni cea mai mare putere mondială. Oficiali înalți ai Departamentului de Stat s-au întâlnit cu specialiști în politică internațională, pentru a pune la cale strategiile pentru lumea postbelică – arată profesorul Chomsky.

Au delimitat astfel o „Mare Arie“ pe care SUA urmau să o domine, care includea emisfera vestică, Orientul Îndepărtat și fostul Imperiu Britanic, cu toate resursele de energie din Orientul Mijlociu. Interesant, nu?

Pe măsură ce Rusia începea să respingă armatele naziste după Stalingrad, Marea Arie urma să se extindă cât mai mult în zona euro‑asiatică – cel puțin către inima ei economică, Europa de Vest.

Planuri războinice clare

În interiorul Marii Arii, SUA urmau să aibă o „putere care nu va fi pusă sub semnul întrebării“, „supremație economică și militară“, în timp ce urmau să „limiteze exercitarea oricărei suveranități“ a statelor care ar fi putut interfera cu planurile ei globale.

Aceste planuri războinice atent construite aveau să fie implementate. S-a știut dintotdeauna că Europa ar fi putut alege să urmeze un curs independent; Organizația Atlanticului de Nord (NATO) a fost construită parțial pentru a contrabalansa această amenințare.

Păcăleală pentru Gorbaciov

Imediat după ce motivul pentru care fusese gândită această organizație s-a dizolvat, în 1989, ea a fost extinsă către est, încălcându-se astfel promisiunile verbale făcute liderului sovietic Mihail Gorbaciov.

De atunci, organizația a devenit o forță de intervenție la dispoziția Statelor Unite, cu obiective de amploare, după cum a spus foarte limpede secretarul general Jaap de Hoop Scheffer, care a informat membrii uneia dintre Adunările Generale că „trupele organizației au misiunea de a păzi conductele care transportă petrol și gaze către Occident“ și, în mod mai general, de a proteja rutele maritime folosite de vasele de transport și alte „elemente cruciale“ ale infrastructurii energetice.

Modelarea opiniilor

Doctrina Marii Arii autorizează intervențiile militare după bunul plac. Această concluzie a fost formulată limpede de administrația Clinton, care a susținut că SUA au dreptul de a folosi forța militară pentru a obține „acces liber la piețe -cheie, provizii de energie și resurse strategice“ și trebuie să păstreze trupe numeroase „dislocate în perspectivă“ în Europa și Asia, „pentru a modela opiniile oamenilor despre noi“ și „pentru a determina evenimentele care ne vor asigura prosperitatea și securitatea“ – relevă profesorul Chomsky.

Aceleași principii au guvernat și invadarea Irakului. Pe măsură ce eșecul Statelor Unite de a-și impune voința în Irak devenea evident, scopurile reale ale invaziei nu mai puteau fi ascunse în continuare în spatele unei retorici amabile.

În noiembrie 2007, Casa Albă a adoptat o „declarație de principiu“ prin care susținea că SUA trebuiau să rămână în Irak pe o perioadă nedefinită, iar investitorii americani trebuiau privilegiați de către guvernul irakian.

Bătaia pe resursele de petrol

Două luni mai târziu, președintele Bush a informat Congresul că va respinge orice lege care ar avea drept scop limitarea staționării permanente a trupelor americane în Irak sau care „ar slăbi controlul american asupra resurselor
de petrol din Irak“ – pretenții la care Statele Unite vor fi nevoite să renunțe la puțin timp după ce se vor confrunta cu rezistența irakiană.

Statele Unite și aliații săi fac tot ceea ce pot pentru a preveni instaurarea unei democrații autentice în lumea arabă. Controlul asupra resurselor este menținut cu orice preț.

80% pentru arma nucleară

Opoziția față de SUA însă este atât de mare în zonă, încât o impresionantă majoritate crede că securitatea ar fi îmbunătățită dacă Iranul ar deține arma nucleară – în Egipt, 80% cred asta.

Dacă opinia publică ar putea influența politicile oficiale, Statele Unite nu doar că nu ar controla regiunea, ci ar fi chiar expulzate de aici împreună cu aliații săi, subminând principiile fundamentale ale dominației mondiale.

Te-ar putea interesa și: