Scandalul stârnit de apartamentul de lux în care s-a mutat preşedintele PNL, Crin Antonescu, m-a făcut să-mi amintesc de un editorial iscălit de mine în Evenimentul zilei din 24 iulie 1992, sub titlul "O revoluţie locativă".
La vremea respectivă, multe dintre textele mele de pagina întâi comentau articole găzduite de ziar în celelalte pagini. Textul din 24 iulie 1992 se voia o sumă de gânduri iscate de un document descoperit de Evenimentul zilei şi care făcuse mare senzaţie în lumea politico- mediatică a momentului: lista caselor din Primăverii în care se mutaseră, imediat după decembrie 1989, alungându-i pe nomenclaturiştii comunişti, ştabii aşa-zis democraţi. Scriam în finalul textului de la vremea respectivă: "S-a creat astfel impresia că răsturnarea dictatorului, baia de sânge din decembrie 1989, demonstraţiile şi contra demonstraţiile din ianuarie 1990 n-au fost pentru ca democraţia să se instaleze, nici pentru ca poporul român să cunoască libertatea, ci pentru ca în Cartierul Primăverii să aibă loc o rotire de locatari. Se pare că evenimentele din decembrie n-au fost altceva decât o revoluţie locativă.“ O sângeroasă revoluţie locativă. De la acest comentariu au trecut, iată, 22 de ani. O perioadă tulbure, cum sânt toate perioadele de neaşezare din Istoria ţării, marcată de scandaluri mai mult sau mai puţin răsunătoare. Rememorând această perioadă, pe care am urmărit-o şi comentat-o ani întregi aproape zilnic, descopăr – nu fără surprindere – că printre scandalurile care definesc epoca, la loc de frunte se numără cele provocate de casele politicienilor. De casele în care s-au grăbit să pună mâna politicienii moldo-valahi de cum au parvenit la o funcţie mai ştăboasă. Gestul lui Crin Antonescu de a-şi cumpăra un apartament de lux după propulsarea de la condiţia de simplu membru la cea de Staroste al PNL nu e singular în istoria noastră postdecembristă. E un gest propriu mai tuturor politicienilor de soi din cei 22 de ani de Românie tranzacţionistă. Marii oameni politici ai perioadei vor rămâne în Istorie, indiscutabil, prin faptele lor măreţe pe altarul patriei. Ion Iliescu, prin admiterea României în NATO. Emil Constantinescu, prin spargerea monopolului de stat. Adrian Năstase, prin admiterea României în UE. Traian Băsescu, prin parteneriatul strategic româno-american. Dacă-i privim însă cu mai mare luare aminte, marii politicieni, făuritorii de Istorie, rămân în posteritate şi prin scandalurile Ion Iliescu încît îşi trece în proprietate casa din Primăverii. Petre Roman se mută şi el în ditamai vila din acelaşi cartier. Lui Adrian Năstase i se pune porecla "Năstase Patrucase". Imobilul din Zambaccian face, de altfel, obiectul unui proces la Înalta Curte. Traian Băsescu ajunge în centrul unui uriaş scandal, în primii ani de mandat, cu casa din Mihăileanu. Un cercetător mult mai sârguincios decât mine ar putea scoate la suprafaţă, din adâncurile ziarelor prăfuite în colecţii, alte zeci de cazuri de demnitari, politicieni şi lideri de opinie implicaţi în scandaluri provocate de pricopsirea cu o casă. Chestiunea casei marchează definitoriu şi bătălia politico- mediatică din perioada postdecembristă. Presa noastră liberă şi-a înscris printre preocupările de prim rang pe cea vizând schimbările din situaţia locativă a unui politician. În ce casă s-a mutat? Cât costă ea şi cât de luxoasă e? Ce învârteli a făcut politicianul pentru a pune mâna pe o casă sau pentru a se împroprietări cu una? E mai mult decât semnificativ pentru rolul major al casei în viaţa politică românească faptul că Parlamentul din anii 1994-1995 şi-a consacrat o parte însemnată din activitatea sa anchetării şi dezbaterii unor situaţii locative. Invocând dezvăluiri din presă, la 19 aprilie 1994, Gheorghe Toduţ (PL’93) propune înfiinţarea unei Comisii parlamentare de anchetă asupra felului în care au fost repartizate locuinţele solicitate de parlamentari în perioada 1990-1994. Din partea PD, deputatul Traian Băsescu solicită ca să fie anchetată şi repartizarea de locuinţe pentru Guvern şi Preşedinţie. La capătul unor discuţii pătimaşe, se decide înfiinţarea unei Comisii parlamentare de anchetă, care va rămâne în istorie sub numele de Comisia "Apartamentul". Presa liberă şi independentă susţine cu vioiciune o campanie privind felul în demnitarii s-au pricopsit cu case. Ziarul "Adevărul" îl acuză pe Adrian Năstase, preşedintele executiv al PSDR, că deţine patru locuinţe, poreclindu-l "Năstase Patrucase". Pe acest fond, la 1 noiembrie 1994, îşi începe lucrările Comisia de anchetă parlamentară, condusă de Ion Duţu, deputat PRM. Pe parcursul a şase luni de activitate sunt audiaţi printre alţii: Sergiu Nicolaescu, Adrian Severin, Nicolae Mischie, Eugen Dijmărescu, Viorel Hrebenciuc, Ovidiu Muşetescu, Victor Boştinaru, Adrian Năstase, Mişu Negriţoiu, Victor Babiuc, Mugur Isărescu. La începutul lui mai, când Comisia îşi încheie activitatea, se anunţă că au fost cercetate 3.496 de persoane şi că s-au descoperit 118 cazuri de ilegalitate. La 22 noiembrie 1995, Parlamentul adoptă o Hotărâre prin care cere Guvernului să ia măsuri de restabilire a legalităţii şi să prezinte un Raport până la 31 mai 1996. Un Raport pe care Guvernul Văcăroiu nu l-a prezentat niciodată. Regimul CDR stă şi el sub semnul unui scandal Apartamentul. La 1 iulie 1997, Valeriu Stan – şeful Corpului de control al premierului Victor Ciorbeadă publicităţii rezultatele verificărilor făcute în perioada ianuarie-iulie 1997, pentru anul 1990-1997, privind situaţia locativă a unor demnitari, parlamentari şi angajaţi ai administraţiei prezidenţiale. Sunt acuzaţi de a fi cumpărat apartamente de la RAAPPS, sub preţul real, 33 de persoane printre care se numără şi fruntaşi PD. Victor Ciorbea se delimitează de Valeriu Stan. Valeriu Stan înaintează Parchetului General o sesizare în chestiunea caselor. Cum Parchetul o respinge, Valeriu Stan îl critică în public. Pentru supravieţuirea Coaliţiei CDR-PD, Valeriu Stan e eliberat din funcţie pe 27 august 1997. De ce se grăbesc politicienii români să-şi facă rost de o casă mai chipeşă şi nu – să-i spunem – de o fabrică? Răspunsul îl găsim în priveliştea cartierelor de vile, vilişoare şi palate de la marginea tuturor oraşelor mari din România. Pentru românii postdecembrişti cel dintâi semn al pricopsirii e casa. Nu Palatul, nu elicopterul, nici măcar iahtul, ci casa. Şi nu o casă oarecare, un apartament, să-i zicem, în stare să facă faţă pretenţiilor unei familii alcătuite din tată, mamă şi copil, ci un căsoi, compus din zeci de camere şi, dacă se poate, prefaţat de o poartă ca de castel. Politicienii postdecembrişti n-au făcut altceva decât să dea curs nevoii româneşti de a avea, înainte de toate, o casă. Şi nu numai pentru că politicienii, asemenea mai tuturor românilor, şi-au dus veacul la bloc, dar şi pentru că în civilizaţia noastră de tip rural, casa e cel dintâi semn al pricopsirii. E o explicaţie şi pentru un alt fenomen al anilor postdecembrişti: presa i-a pândit pe politicieni, pentru a-i da în gât, aproape exclusiv la capitolul situaţiei locative. În alte părţi ale lumii, jurnaliştii s-au zbătut să dezvăluie opiniei publice amantele, conturile şi firmele politicienilor. La noi, jurnaliştii s-au dat de ceasul morţii să afle şi să arate cu degetul casele politicienilor. Zdrobitoare dovadă că şi jurnaliştii noştri sunt români!
Recomandările noastre
