A făcut armata şi s-a reapucat de pictură. În 1990 a participat la o expoziţie în Lausanne (Elveţia), împreună cu alţi tineri artişti români. Doi ani mai târziu, a luat examenul de admitere la „Ecole Superieure d’Arts Visuels” din Geneva, actuala „Haute Ecole des Beaux Arts”, departamentul Pictură. 

La finalul primului an a abandonat cursurile de pictură, pentru a le începe pe cele de film, la aceeaşi şcoală, absolvind-o în 1996.

EVZ: Cum a fost la TIFF anul ăsta? 

Cristi Puiu: A fost bine numai că eu nu m-am dus la TIFF, s-a nimerit ca expoziţia mea de fotografie de la Cluj să fie în aceeaşi
zi în care au pornit Zilele filmului românesc. Sigur că mă dusesem şi pentru TIFF că mai aveam nişte probleme de rezolvat fiind foarte mulţi oameni de film, producători din Europa şi aveam o întâlnire cu producătorul nostru francez, cu un producător suedez, dar altfel nu am fost la filme 

EVZ: L-aţi întâlnit pe Alain Delon?

Cristi Puiu: Nu, în schimb l-a văzut pe Ion Dichiseanu. Nu direct, dar am asistat la o conferinţă de presă care m-a distrat foarte tare. De fapt o discuţie cu Mihnea Măruţă despre filmul „Suta de lei” al lui Mircea Săucan . A fost destul de trist pentru că îţi dai seama că timpul trece. Adică, cum îl cheamă, Pierre Vaillant din toate „Pânzele sus” e acum… 

EVZ: Apropo de timp, în 2005 spuneaţi că nu sunteţi prieten cu computerul, v-aţi reconciliat?

Cristi Puiu: Nu.

EVZ: Şi fotografiile cum le faceţi?

Cristi Puiu: Le fac, dar eu sunt ochiul, dar ce se întâmplă în maţele computerului este altceva, e o limbă străină pentru mine. Am colegi care fac film şi care fac artă care stăpânesc computerul. Eu sunt zero. Fratele meu face graphic design, se foloseşte de computer, eu sunt zero. Dacă nu-mi răspunde aşa cum mă aştept eu, sunt mort. Mort, mort, nu mort.

 

Gulaşul

EVZ: Ce aţi mai gătit în ultima vreme?

Cristi Puiu: Am gătit un gulaş.

EVZ: După cartea de bucate?

Cristi Puiu: Nu după cartea de bucate că acum suntem în secolul XXI, avem Youtube. Am găsit un filmuleţ făcut de un american de origine maghiară care a zis domne vă dau reţeta gulaşului ăluia pe bune şi a filmat-o pe maică-sa. Maică-sa povestea acolo în maghiară iar el traducea în engleză. A ieşit bine, foarte bine.

EVZ: Avea maică-sa un secret?

Cristi Puiu: Era o chestie de durate, de fierbere, foc mic, tăiat toate ingredientele foarte mici. Asta m-a consumat. Adică ceapa era tăiată foarte, foarte mic. Mi-am zis, băi am înnebunit stau să tai aşa mică? Şi am făcut-o. Ceapa, usturoiul, şi a ieşit. A ieşit o chestie foarte spectaculuoasă. Acum nu mă laud.

EVZ: Familia a fost mulţumită?

Cristi Puiu: Foarte mulţumită. Dar treceau pe la noi Iosif Demian şi cu Erika, soţia lui. Erika, unguroaică, Iosif vine dintr-o familie mixtă, taică-su român, maică-sa unguroaică şi am zis: măi, ăsta este examenul! Şi le-a plăcut. Bine, Demi mi-a zis: măi, eu l-aş fi făcut mai picant. Adevărul e că dacă vrei să-l faci ca la carte trebuie să fie ceva mai picant, dar eu când gătesc ţin seama de oamenii care sunt în casă, iar fetelor nu le place picant. Însă, nu sunt specialist, câteodată îmi iese, câteodată nu-mi iese, e complicată treaba. Gătesc de 20 de ani.

EVZ: În Elveţia găteaţi?

Cristi Puiu: Păi de acolo am început. Nevoia şi puţin curiozitatea. Bine, acolo oamenii sunt cumva mai aşezaţi şi există un respect pentru mâncare. Nu că aici în România nu ar exista, numai că în Bucureşti cu viaţa asta aşa amestecată… La ţară oamenii au mare respect pentru mâncare. În comunităţi din astea aşezate se găteşte după o anumită reţetă, totul e foarte bine stabilit. Şi aşa se întâmplă şi acolo. Am ratat de foarte multe ori şi e un sentiment foarte nasol.

 

Greşelile

EVZ: Din greşeli învaţă omul…

Cristi Puiu: Nu ştiu dacă am învăţat. Cred că am învăţat câte ceva. În primul rând povestea asta cu prezenţa. Pentru că o luam şi eu tot aşa, uşor sportiv şi de prost gust ca băieţii de cartier. Hai mă, nu pot eu să fac asta? Nu pot… De fapt, trebuie să fii foarte atent, foarte prezent acolo. Toate lucrurile contează. Sunt lucruri la care nu te gândeşti. Măi, aragaz am? Am. Am foc, am cratitiţă, am tot ce-mi trebuie, am ingredientele. Dar flacăra aia trebuie şi ea reglată, duratele trebuiesc şi ele reglate… Cum tai, ordinea ingredientelor, cum intră în oală. Şi atunci te apuci să cauţi şi în cărţi să vezi dacă e ceva de învăţat. Eu fac mâncare după reţetă, nu inovez, repar.

EVZ: În viaţă, din ce greşeli aţi învăţat?

Cristi Puiu: Cred am greşit de multe ori, dar nu ştiu dacă am învăţat mare lucru. Deşi atunci când greşeşti îţi spui, asta e, data viitoare nu am să mai fac. Şi faci! Ajungi să tragi nişte concluzii pripite şi te gândeşti că există un soi de predestinare. Adică eu mă gândesc, de exemplu, că toată viaţa o să fac aceleaşi greşeli…Adică, sunt greşeli pe care le-am făcut, care se repetă şi ajung să cred că nu am învăţat nimic. E destul de nasol. Am învăţat totuşi ceva. Am învăţat nişte norme, de exemplu cum să întind pânza pe şaşiu. Lucruri din astea învăţ, de exemplu că dacă focul e prea mare la aragaz când prăjesc ceapa nu e bine, trebuie să devină cristalină, nu maro. Mi-amintesc că atunci când eram copil şi mama prăjea ceapă mi se făcea foame instantaneu…

EVZ: Spuneaţi undeva că mama vă ţinea un jurnal când eraţi copil, „Jurnalul vieţii”, la fiecare dintre fraţi. Copii dvs au jurnale?

Cristi Puiu: Nu.

EVZ: Deci nu aţi învăţat nimic. 

Cristi Puiu: Din asta nu, direct… Am încercat să compensenz într-un fel, mai mult Anca, soţia mea, şi le-am filmat de-a lungul timpului, dar până la urmă şi chestia asta nu am ţinut-o până la capăt.

 

Poveştile

EVZ: Le plăceau poveştile?

Cristi Puiu: Acum cu Zoe, cea mică, mai mult. Cu Smaranda şi Ileana nu prea s-a întămplat. 

EVZ: Care sunt poveştile preferate de Zoe? 

Cristi Puiu: Zoe vrea să inventez poveşti, pentru că cele scrise o plictisesc cumva. Acceptă până într-un punct, dar preferă poveşti inventate şi atunci poveştile astea inventate trebui s-o aibă pe ea ca personaj principal 

EVZ: Contribuie şi ea la poveste?  

Cristi Puiu: Contribuie, da, şi mă contrazice. 

EVZ: Cine cedează primul?  

Cristi Puiu: Eu, normal, nici nu trebuie să insiste. Zic ca ea. 

 

Permisul

EVZ: Permis de conducere v-aţi luat între timp? 

Cristi Puiu: Mi-am luat la „Aurora”. Dacă nu jucam în „Aurora”, nu-mi luam. Mi-am luat la 42 de ani, dar din cauza filmului, altfel nu mi-aş fi luat. Acum, am desoperit că-mi place să conduc. E complicat când creşti în cartier. 

EVZ: De ce?

Cristi Puiu: Toţi băieţii au carnet, nu ştiu ce… Nu m-a interesat asta niciodată…

EVZ: Ce v-ar plăcea să faceţi acum dacă nu v-am stresa noi?

Cristi Puiu: Să mă întind pe canapea. Dar m-ar lua somnul. 

EVZ: De pictat, mai pictaţi?

Cristi Puiu: M-am reapucat. 

EVZ: Despre ce e ultimul tablou?

Cristi Puiu: Ha, ha, ce întrebare bună. Despre mine. 

EVZ: Un autoportret?

Cristi Puiu: Un fel de, da.

EVZ: Prin vorbe cum vă autoportretizaţi?

Cristi Puiu: Cred că cel mai bine o fac replicile pe care le scriu pentru filme. Ce să spun mai mult de atât? Sigur că apare cifrat, adică nu poţi pune un semn de egalitate între replicile din filmele mele şi persoana mea, dar mă reprezintă. Să vorbesc despre mine e puţin penibil. Ce să spun? Am tot spus. Am făcut liceul în şapte ani, m-au exmatriculat, am repetat… Spun asta nu ca să mă laud. Spun asta pentru că asta mă defineste. Îmi pare rău că am făcut lucrurile alea greşite. Mi-ar fi plăcut acum retrospectiv privind să fi putut termina şcoala la timp. Când eşti tânăr ai tot felul de prostii în cap şi calcule greşite. 

EVZ: Apropo de tinereţe, ce s-a întâmplat cu fratele care a abandonat şcoala că să scoată morţii din cimitirul pe care a apărut lacul Morii? 

Cristi Puiu: Frati-meu e graphic designer. După 90 s-a reapucat de şcoală. Dar nu pentru asta s-a lăsat de şcoală, ca să dezgroape morţii de la Crângaşi. A avut alte calcule. La noi pe scară erau câţiva băieţi care se lăsaseră de şcoală şi s-au angajat, nu ştiu cum se chema, la o chestie din asta care se ocupa de conducte. Acolo exista un serviciu care se ocupa de toată ţevăraia de sub oraş. A muncit afară, la săpat gropi. Şi, la un moment dat, ţin asta minte cu mare precizie, a avut probleme, a fost la spital şi i-a spus doctorul să doarmă pe scândură. Noi dormeam în acelaşi pat şi el dormea pe o scândură pentru că îşi rupsese spatele de la cât muncea acolo la cimitirul ăsta.

 

Printre blocuri, la Ozana

EVZ: Multe dintre povestirile dumneavoastră, dar şi filmele la urma urmei sunt despre Bucureşti, despre cartier. Vă place oraşul în care trăiţi azi? În comparaţie cu cartierul în care aţi crescut…

Cristi Puiu: S-a întâmplat un fenomen pe care nu l-am luat în calcul nicio secundă şi asta pentru că o parte importantă din viaţa mea am petrecut-o sub comunism. Acum am mai mulţi ani în postcomunism, am împlinit 50. S-a întâmplat un fenomen pe care
nu l-am luat în calcul pentru că nu aveai cum să-l iei în calcul. Comunismul părea să fie etern, cartierul însă s-a schimbat
pentru că comunismul n-a durat o veşnicie şi-n parcările ălea din faţa blocurilor unde jucam tenis cu piciorul, fotbal, miuţă, nu
ştiu ce pe asfalt erau goale, acum sunt pline de maşini şi cartierul a devenit sufocat de maşini. Când mă duc la maică-mea care locuieşte în continuare acolo, la Ozana, nu am unde să pun maşina. S-a transformat, oamenii au plecat din cartier, au venit alţi oameni şi cumva dacă ar funcţiona modelul cu satul natal aici nu mai funcţionează. Că satul natal, cartierul ăla s-a transformat, nu mai sunt oamenii ăia, mai sunt foarte puţini, mulţi au murit, iar cei mai mulţi, ăia de vârsta mea au plecat, În Germania, în America… Îi duc dorul, mă simt din ce în ce mai străin, nu ştiu ce ar putea fi făcut. M-am gândit să mă mut la ţară direct, adică într-o altă dimensiune. Nu ştiu dacă o să se întâmple, dar mi-ar plăcea. Acum, la 50 de ani, deja eşti pe panta descendentă… Ne-am luat un teren în afara Bucureştiului, dar n-avem bani să construim casa. 

 

Filmul 

EVZ: Să vorbim puţin despre film că am văzut New York Times, unde sunteţi pe locul cinci într-un clasament al celor mai bune filme din secolul XXI, cu „Moartea domnului Lăzărescu”. 

Cristi Puiu: Nu e comic? Din secolul XXI au trecut 17 ani şi facem un clasament? Dar, am primit tot felul de semnale şi tot mai mulţi oameni vor să vadă filmul ăsta. E un fenomen tipic. Din păcate, noi românii suntem foarte complexaţi şi atunci aşteptăm semnale care vin din Europa Occidentală, din America. Ţuţea avea dreptate, nu suntem diferiţi de ceilalţi, doar ne lipseşte curajul. Acest top nu e funcţional în niciun fel de epocă, în niciun fel de domeniu. Ar fi foarte bine dacă topul ăsta mi-ar deschide mie o uşă la finanţări, dar mă îndoiesc.

EVZ: Câte filme vedeţi pe zi?

Cristi Puiu: Acum nu mai văd, dar în şcoală vedeam şi şase pe zi. În perioada asta, pentru că pregătesc un film de epocă, mă uit la „Downton Abbey”. Dar e mai mult pentru mine ca să mă documentez, nu e mare plăcere estetică, cinefilă.

EVZ: Unde se va desfăşura acţiunea viitorului film, în România?

Cristi Puiu: M-am căznit să se întâmple în România, dar nu găsesc conac. Ălea care există renovate s-a intervenit pe ele, cu materiale din astea noi. E o acţiune care se petrece la 1906, iar ca să reconstruieşti unul care se află în ruină costă foarte mulţi bani, şi nu avem bani, e complicat.  

 

Banii

EVZ: Ce sunt banii pentru Cristi Puiu?

Cristi Puiu: Un mijloc, nu? Mă ajută să fac lucruri.

EVZ: Până unde aţi merge pentru ei?

Cristi Puiu: Pentru bani, adică să câştig bani? Nu mă interesează! Am crescut cu ceai cu pâine. Am alte păcate, nu am păcatul ăsta. Şi cheltuiesc aşa anapoda de foarte multe ori. Dar banul ca ban nu m-a interesat niciodată. E nasol când nu-i ai, e sinistru. Am făcut ierni în tenişi când eram mici. Picioarele ude iarna…E ochestie… Nu ai cum s-o uiţi! Un prieten din cartier îmi zicea: Bă, Puiule, mai ţii minte când ziceai că atunci când o să ai bani o să-şi cumperi o sută de perechi de pantofi?

 

Politica

EVZ: Care e relaţia lui Cristi Puiu cu politica? 

Cristi Puiu: E foarte departe. Merg la vot, dar merg degeaba. Te afli sistematic în configuraţia asta: Pe cine votezi, pe Vadim sau pe Iliescu? După eşecul Convenţiei Democratice, eu cu Anca ne-am dus la ambasada Canadei să cerem hârtiile ca să emigrăm. Ne-a speriat foarte tare siguranţa cu care a revenit PSD la putere.

 

Palmaresul unui om îndrăgostit de film

Regizorul şi scenaristul Cristi Puiu s-a născut în Bucureşti, la 3 aprilie 1967. Este căsătorit cu producătoarea de film Anca Puiu. Împreună cu Anca are trei copii – Smaranda, Ileana şi Zoe. A debutat în filmul de lung-metraj cu „Marfa şi banii” (2001), care a inaugurat „noul val” românesc în cinematografie, iar, în 2004, a făcut „Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea” cu care obţinut  „Ursul de Aur” pentru cel mai bun film de scurt-metraj la Festivalul Internațional de la Berlin. Al doilea film de lung-metraj, „Moartea domnului Lăzărescu” (2005), i-a adus Marele Premiu „Un certain regard”, la Festivalul de Film de la Cannes. „Aurora” a avut premiera mondială la Cannes în 2010, iar regizorul a interpretat şi personajul principal, Viorel. Recent a lansat „Sierranevada” pe Blu-Ray.