Domnul Leonte fusese arhitect în tinerețe. Unul destul de priceput. Ăștia sunt copiii mei, spunea cu mândrie despre clădirile pe care le proiectase. Soarta nemiloasă îi luase vederea la vârsta de 52 de ani. Așa, dintr-o dată, fără să-i dea vreun semn timpuriu. Într-o zi începuse o nouă viață- în întuneric și depresie.

Medicii puseseră orbirea lui pe seama unei lovituri la cap din tinerețe. Dar nu aveau certitudini. Singurul lucru indiscutabil era că nu se mai putea face nimic. Chestia asta l-a izbit crunt. Din omul activ și neobosit care era, s-a transformat într-un muribund ce mângâia până la exasperare o pisică prea bătrână ca să-și mai ia lumea-n cap. Sta nemișcat zile întregi, în fața unei ferestre sau în curtea casei sperând, poate, că lumina îi va străpunge bezna ochilor morți.

Copii n-avea, iar casele ieșite din mâinile lui de arhitect nu-i erau de niciun folos. Prietenii dispăreau încet, o parte alungați de firea lui dificilă, iar restul îndepărtați de inutilitatea lui. Cine avea nevoie de un arhitect orb?

Singura care mai îngrijea de el era Ana, menajera, o fată de la țară, proastă și necizelată, care îl detesta profund.

- Ano, dacă n-aș avea pisica asta, m-ar mânca șoarecii la cum faci tu curățenie.

Femeia se strâmba în toate felurile și pleca nepăsătoare. Domnul Leonte locuia într-o frumoasă vilă alcătuită din patru apartamente. El o construise. Își păstrase parterul, iar restul casei îl avea închiriat. În general, nu-i păsase de chiriași, dar, de când orbise începuse să devină mai exigent. Și, cum celelalte simțuri i se ascuțiseră ca să compenseze lipsa vederii, știa cam tot ce făceau locatarii celor trei apartamente închiriate.

Doi dintre ei erau corporatiști uniți doar cu munca, profund antisociali și plictisitori. În fiecare dimineață storurile se ridicau la șapte fără un sfert, dușurile porneau la fix, cafeaua împrăștia arome la și două- zeci, iar ușile erau încuiate la ora opt. Niște roboței, programați să ducă o viață trasată după niște tipare computerizate ce știu să stoarcă ce e mai bun din om.

Dacă n-ar fi fost acești chiriași, domnul Leonte n-ar fi știut când se schimbă ziua cu noaptea. Pentru el fiecare secundă dura o eternitate. La fel și insomniile în care își dorea să se sfârșească totul. Adunase o tolbă de regrete pe care n-avea cum s-o mai golească. Crezuse că n-avea nevoie de nevastă, de copii, i se păreau lucruri minore și neînsemnate în viața lui care trebuia să aibă alt scop. Se simțea umil, mizerabil, invizibil. Nimeni nu-i ducea lipsa.

Singurele momente în care mai simțea o fericire vagă erau atunci când Mira, chiriașa de la masardă, se oprea să-l salute sau să-i vorbească. Parfumul ei îi umfla nările, iar inima începea să îi bată dezordonat.

- Bună ziua domnule Leonte, ce mai faceți?

- Mă bucur de soare, Mira.

- Dar afară plouă. Nu auziți picăturile? Nu simțiți mirosul de pământ încins?

- Mira, în capul meu e soare, când e întuneric, și beznă, când soarele arde sus pe cer.

- Ar trebui să mai ieșiți din casă. Să mai gustați puțin din viața asta, până nu se sfârșeste.

- Viața n-are gust în negură. La ce bun să mă amăgesc?

- Haideți, domnule Leonte, că sunt oameni celebri care au fost orbi și fericiți.

- Ochii mei sunt nefolositori, mâinile neajutorate, picioarele inutile. Unde să mai găsesc bucuria?

- Mâine promit că vă scot în oraș. Vă iau cu forța. De când n-ați mai ieșit din curte?

- Cine mai știe...

- Așa facem. Mă duc să dorm că sunt frântă. Am lucrat toată noaptea.

- Mira, bărbații ăștia care vin pe la tine, că deja îi știu pe toți, nu sunt periculoși? E unul care nu-mi place deloc. Îl aud mereu vorbindu-ți urât.

- Vai, dar ce atent sunteți, domnule Leonte! Sper că nu vă deranjează meseria mea? N-am mulți clienți, după cum deja știți. Puțini, dar buni.

- Mă deranjează doar cel despre care îți vorbeam. Mitocanul ăla cu Mercedes. Burtosul naibii, după ce că a pus mâna pe o fată ca tine, mai e și mitocan.

- De unde știți că are burtă?

- Păi nu-l aud cum găfăie când își leagă șireturile? Mereu se oprește în dreptul ușii mele. Ia zi, are mai mult de 50 de ani?

- Are 45, dar arată cam de 60, a râs femeia.

- Se dă mereu cu același parfum. Îl recunosc dintr-o mie. Într-o zi și-a pierdut pe scări un nasture. Era de sacou și mi-am dat seama că poartă costum. E un tip important?

- Nu pot să vă spun. Mă duc să dorm. Vorbim mâine.

Mira a plecat să se odihnească, dar nu înainte de a-l săruta pe domnul Leonte. Un puhoi de emoții l-au năpădit. Inima îi bătea să leșine. Necuratul o trimisese pe femeia asta să-i tulbure mințile. Deși nu o văzuse niciodată, o ghicea. Mintea lui o construise în cele mai frumoase culori. Iar acum ea îl sărutase. Deși era stupid, spera ceva. Orice.

- Sărmane orb, atâta te-ai gândit la ea, că ai luat o păcătoasă drept înger.

- Nu e adevărat, dă-mi pace.

În puținele lui ore de somn, avea parte numai de coșmaruri. S-a trezit așteptând cu nerăbdare a doua zi. Mira îi promisese că îl va scoate în lume. Se chinuise ore bune să se bărbierească, dar își simțea fața plină de picături de sânge. Ana, menajera, a râs cumplit când l-a văzut cum se aranjase. Dar, ca orice femeie a dracului, nu i-a spus nimic.

Pe la ora după amiezii, Mira l-a luat de braț și au ieșit să se plimbe. Era fermecătoare, tânără, cu pielea fină și parfumată. Din când în când îl săruta ștrengărește pe obraz și simțea cum i se înmoaie picioarele. Mâinile lui neatente și nervoase încercau să o atingă. Simțea pe rând căldură și răceală, îi era când rău, când bine.

- Vrei să mergem la mine? L-a întrebat ea.

- Da.

Încerca să fie stăpânit, dar numai el știa ce simte. Avea capul gol de idei. Ce-o fi, o fi! A îmbrățișat-o, dar strânsoarea lui avea ceva sălbatic și înfricoșător.

- Încet.

- Taci.

Avea pofte primitive, pe care nu mai putea să le reprime. În definitiv, Mira era doar o prostituată obișnuită să suporte dorințele clienților. Femeia regreta că îl invitase în patul ei. Îl privea cu dispreț amestecat cu scârbă.

- Pleacă, te rog. Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat.

- Ce-i, curvo, nu te așteptai la asta? Credeai că sunt un bleg? Dacă nu eram orb niciun scuipat nu dădeam pe tine. Ești mai țeapănă ca o scândură. Ia-ți banii și întoarce-te la burtoșii tăi.

I-a aruncat pe jos câteva bancnote și a plecat.

- Porcule, doar de milă m-am culcat cu tine.

Domnul Leonte a coborât scările și a intrat în apartamentul lui căutându-și pisica. S-a așezat în fotoliu și a început să plângă. Ce dracu îl apucase de îi vorbise atât de urât? O simțise că făcea totul din milă și atunci o luase razna. Când te gândești că era îndrăgostit de femeia asta! Care, probabil, acum râdea cu burtosul ei.

Parcă o auzea povestindu-i acelui trist gras cum îl purtase prin oraș ca pe un hadicapat orb ce era, după care făcuseră sex din milă și pe bani. Burtosul se certa cu ea. Iar. Urla de se cutremura casa. Bătea cu pumnii în ușa celor doi corporatiști, înjurând și amenințând.

A plecat trântind ușa de la mansardă și a coborât scările gâfâind:

- Eu o umplu de bani și ea trăiește cu toți vecinii. Lasă că le arăt eu la șoarecii ăia doi.

- Ce-ai zis de vecini? L-a întrebat domnul Leonte.

- Am spus că stricata asta s-a dat la toți vecinii din casă. Am prins-o cu ochelaristul ăla de la unu.

- Imposibil!

- Dacă îți zic. Probabil că o să-ți vină rândul și ție. Ce dacă ești orb?

Era liniște. Domnul Lonte nuși mai amintea decât că o strânsese de gât până îi pârâiseră oasele. Mira nu se împotrivise. Nici nu plângea. Râdea și asta îl scotea din minți. Murise cu rânjetul pe față.

Au trecut două zile și nimeni nu reclamase moartea femeii. A găsit-o Ana, atrasă de duhoarea insuportabilă ce cobora de la masardă. Lista de suspecți era destul de lungă. Nimeni nu fusese omis, cu excepția celui care chiar o omorâse.

Domnul Leonte, deși simțise remușcări în primele ore, sfârșise prin a se ierta – în definitv sunt doar un orb...