EVZ: Cât de mult ne-ar costa, de la 1 ianuarie 2009, „pomenile electorale“ vehiculate acum, în pragul alegerilor?

Bogdan Baltazar:
Eu sper să nu se implementeze. Ar fi o demenţă colectivă, în condiţiile în care toată lumea e prudentă, încearcă să colmateze găurile, să intre într-o anumită normalitate. Noi ne facem singuri rău. Eu am calculat, pe un plic vechi, şi îmi iese un deficit mai mare decât al lui Vosganian, 8%-9%, dacă se aplică toate creşterile, în logica lor demenţială. 50% la cadrele didactice înseamnă 50% la toţi funcţionarii publici, de la personalul medical până la agenţiile parastatale. Adică tot ce înseamnă buget.

Care sunt riscurile ca sectorul de stat să crească mai mult decât cel privat?
Anual, aparatul de stat a avut creşteri de 25%, mult peste orice se poate numi inflaţie. Oricum, mult faţă de orice criteriu de măsurare a productivităţii. Lucrurile nu merg mai bine: productivitatea nu este mai mare, iar consumul vine din excesul de creşteri salariale. La noi, în mod paradoxal, sectorul de stat a crescut mult mai mult decât sectorul privat, care este, până la urmă, generatorul bogăţiei: prin impozite, plăteşte destrăbălarea din sectorul de stat.

În condiţiile în care încă primim fonduri comunitare, ce deficit bugetar ne putem permite?
Încetarea oricărei lucrări de investiţie, în infrastructură, în educaţie, în sănătate ar fi un dezastru, pentru că am intra imediat în procedură de infringement. Există un pact de stabilitate şi creştere al UE – Maastricht, cu 3% maxim – iar noi am intra în 7%-8%. Noi nu suntem Germania, care a fost obiectul unui mare scandal, într-un an, când a avut un deficit bugetar de 3,5%. Nouă ni se închid toate finanţările posibile.

„Din ’48 până în ’49 am trăit pe sponci“

Eraţi copil când, în ’48, familiile burgheze începeau să fie persecutate. Ce amintiri aveţi de atunci?
Tata a refuzat să intre în Partidul Muncitoresc Român. El era socialdemocrat. După părerea mea, ca să-i facă în necaz lui taică-su’, care fusese senator şi prefect liberal, dar tata era foarte „frondeur“, tot timpul provoca. În ’48 a fost un simulacru de unificare a partidelor muncitoare. PCR s-a unit cu PSD şi s-a făcut PMR. El a refuzat să intre în noul partid şi a început să fie reţinut la Securitate. Mama, care era conferenţiar universitar, a fost scoasă din învăţământ. Noi n-am fost niciodată bogaţi, dar trăiam bine, confortabil. Din ’48 până în ’49 s-a strâns cureaua rău de tot şi s-a trăit pe sponci. Sigur, într-o casă de intelectuali, plină de cărţi, atmosfera ne-o făceam noi. Dar era mizerie, cu mâncarea, cu hainele. Mama, când aveam vreo 15 ani, mi-a spus că, dacă avem noroc, în şase luni de zile îmi cumpără o haină de catifea reiată. După cinci luni, m-a scos în oraş şi am ştiut că o să mi-o cumpere. Am crescut însă cu o ură puternică împotriva acelei orânduieli blestemate.

În 1981, Ceauşescu vă muta disciplinar, de la Ministerul de Externe la Întreprinderea de Anvelope Danubiana, în Popeşti-Leordeni. Pentru ce anume aţi fost „rotat“?
De vreun an simţeam că nu e în regulă. Având relaţii foarte bune cu „serviciile“, mi s-a spus „Bogdane, eşti pe lopată“. Am avut nişte conflicte personale puternice cu doamna Ceauşescu. Fiind director în Externe, eram membru de drept al uneia dintre multele comisii ale Comitetului Central pe care le conducea ea. Se numea Comisia pentru relaţiile cu ţările lumii a treia, iar eu eram director la Africa şi Orientul Apropiat. Părerile mele o scandalizau de multe ori. Nu strigam „Jos Ceauşescu!“, dar trimiteam note în care se puneau în discuţie raporturile noastre cu ţările în curs de dezvoltare. În Libia, spre exemplu, băgam prea mulţi bani şi nu prea primeam înapoi. Ăsta era, desigur, un preţ pe care ţara îl plătea pentru ca Nicolae Ceauşescu să fie campionul lumii a treia, prietenul nostru drag…

Cum aţi suportat acea schimbare bruscă de statut social?
A fost o rotaţie foarte dură. Pe mine m-au trimis la 30 de kilometri de Bucureşti, să fiu şef de întreţinere la cea mai dificilă şi murdară secţie a fabricii. Am luat-o aşa, flăcăieşte. Am zis că asta e o încercare pe care ţi-o trimite Dumnezeu, să vadă dacă eşti bun sau nu, dacă rezişti la şoc. E foarte simplu să fii bun când totul merge bine, dar trebuie să fii bun când merge rău. Am luat-o ca pe o provocare şi mi-am dat toată silinţa acolo. În doi ani eram şeful unuia dintre cele mai importante servicii din centrală. Am reuşit să nu mă omoare ei. Nu mor caii când vor câinii.


EXPERŢI. Bogdan Baltazar, fostul preşedinte al BRD – Groupe Société Générale, alături de guvernatorul BNR, Mugur Isărescu

DIN CULISE

„Guvernul Petre Roman era de diversiune“

EVZ: Ca purtător de cuvânt, se spune că aruncaţi uneori o umbră asupra lui Petre Roman, prin felul dumneavoastră tranşant de a fi. Credeţi că acest lucru i-a afectat imaginea, autoritatea?
Bogdan Baltazar:
Nu, din contră. A fost un aranjament de paratrăsnet. De multe ori, în mod deliberat, am atras asupra mea critici. Am scos castanele din foc. Eram secretar de stat, membru al guvernului, în care am intrat la chemarea lui Petre Roman. Am avut naivitatea să cred că se va putea face cu adevărat revoluţie. Dar nu, structurile comuniste, securiste au rămas în picioare.

În ’91, aţi renunţat şi aţi plecat la Londra, la Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare. Ştiaţi ce avea să se întâmple în România?
Mi-am dat seama că acel guvern era de diversiune şi avant la lettre, pentru că nici azi nu ar putea să existe, dacă ar fi făcut ce voiam eu, adică o reformă serioasă, neclientelară, o clasă politică… Dar de unde, domnule, o clasă politică? Şi, atunci, i-am spus lui Petre că nu pot să accept să fiu un papagal, când este clar că suntem un fel de paravan pentru o restauraţie puternică a egalitarismului, a comunismului. El a fost drăguţ şi a înţeles.

V-aţi întors în 1997, să fiţi şeful campaniei prezidenţiale pentru Petre Roman, alături de Traian Băsescu, care era director executiv. Cum aţi colaborat?
La un moment dat, toate sondajele spuneau că, dacă intră în turul doi, câştigă. Noi trebuia să ne facem o strategie prin care să-l scoatem pe unul dintre concurenţi. Era clar că, să-l scoţi pe Iliescu, era foarte greu, spre deosebire de Constantinescu. Şi eu, şi Băsescu, chiar dacă ne mai certam rău de tot, gândeam în multe probleme la fel, mai ales ca tactică. „Ca om politic, trebuie să fii în stare să frângi gâtul celui mai bun prieten, dacă interesele o cer“.

De ce a pierdut Petre Roman în faţa lui Ion Iliescu?
Eu am teoria mea: faptul că are o educaţie prea nobilă. Nu caut să-i scuz prostiile pe care le face sau pe care le-a făcut. Reuşisem să avem, cu vreo lună înainte de primul tur, tot ce era nevoie pentru a-l scoate pe unul dintre ei. În acest moment, s-a întâmplat o chestie fantastică. Petre este un luptător foarte bun, dar pentru a fi un mare om politic, trebuie să poţi fi un „killer“, ca François Mitterrand, să fii în stare să frângi gâtul şi celui mai bun prieten, dacă interesele o cer. Roman a spus: „Vai, dar cum se poate? Dar noi o să trebuiască să guvernăm împreună!“. Eu zic că s-a pierdut atunci o anumită ocazie istorică de a afirma schimbarea radicală, de a sparge moştenirea PCR-ului.

Nu aţi simţit niciodată nevoia să intraţi în politică?
Nu cred că, din punct de vedere temperamental, aş fi putut să mă simt bine în politică. Sunt de dreapta, într-un spectru politic aşezat cum trebuie. N-am intrat în politică, deşi înspre mine s-a venit, mai ales de la cei pentru care am fost un fel de unchi, din zona PD, unde am mulţi prieteni.


PRIETENIE. Alături de Petre Roman, în guvernarea căruia a fost purtător de cuvânt şi secretar de stat, din octombrie 1990 până în iulie 1991

ETALON

„Demn şi cinstit, lucruri care stârnesc surâsuri“

EVZ: De ce este acceptabil pentru un tânăr să nu aibă bani, dar pentru o persoană matură este inacceptabil?
Nu este acceptabil nici pentru un tânăr, doar scuzabil, pentru că trebuie un timp să faci bani. Nici pentru cei în vârstă nu e catastrofic.

De ce, uneori, banii costă prea mult?
Banii pe care îi obţii necinstit sunt foarte scumpi. În general, oamenii nu au sensibilitatea asta la ce trebuie să faci în viaţă şi cum trebuie să trăieşti. Demn, cinstit, acestea sunt lucruri care stârnesc surâsuri astăzi.

Dacă vream să aflăm ce crede Dumnezeu despre bani, trebuie doar să ne uităm la cei care îi au?
E posibil, dar banii nu trebuie condamnaţi în sine. Mulţi dintre cei care îi au sunt nişte burtă-verzi, nişte inculţi, lipsiţi de orice criteriu valabil de a trăi, în afară de ostentaţie şi de etalarea banilor, de prost gust. Se întâmplă ca majoritatea celor cu bani mulţi să nu stea bine cu şcoala, să fi trecut prea repede prin ea.

Dacă poţi să îţi numeri banii, nu ai un miliard de dolari. Dumneavoastă vă puteţi număra banii?
Ştiu foarte bine câţi bani am. Dar nu să mi-i număr.

CV

Din viaţa unui bancher „rotat“ de regimul comunist

> Bogdan Baltazar – n. 1939, Bucureşti – a absolvit Facultatea de Tehnologie a Construcţiilor de Maşini, Institutul Politehnic din Bucureşti, urmând cursuri de doctorat în Relaţii Internaţionale (Universitatea Bucureşti) şi Ştiinţe Economice (City University, New York).

> Din 1964, lucrează în cadrul MAE şi îndeplineşte funcţii precum: analist economic şi şef de proiect pentru finanţare (Divizia pentru Resurse Naturale şi Transport a Băncii de preinvestiţii a sistemului ONU), coordonator pentru agenţiile economice specializate din sistemul ONU sau direcor al Direcţiei pentru relaţiile cu ţările africane. În 1981, este „transferat“ la Întreprinderea de Anvelope Danubiana, drept inginer.

> La solicitatrea lui Petre Roman, devine secretar de stat, şef al Departamentului de Informaţii Publice şi purtător de cuvânt al guvernului, în perioada octombrie 1990-iulie 1991. Între 1998 şi 2004, ocupă funcţia de preşedinte al Băncii Române de Dezvoltare, devenită, după privatizare, BRD – Group Société Générale. În anul 2000, primeşte premiul „Omul anului 2000“, acordat de Fundaţia Culturală Română.