În vremea lui și imediat după aceea, a fost socotit un artist de rang secund. Totuși, la cîteva decenii după ce a murit, au apărut admiratori de mare influență: De Quincey, Coleridge, de Musset, Victor Hugo, Baudelaire, T. Gautier, Mallarme. Cultul lui Piranesi a rămas, însă, închis, elitist, se construia printre snobi, boemi și intelectuali sofisticați – era ca un cult pentru „insiders”, pentru „connoisseurs”. Nu era, cum zic, un cult important nici la jumătatea secolului XX, de vreme ce într-o lucrare considerată de referință pentru introducerea în istoria artelor, precum voluminoasa „The History of Art” a lui E.H.Gombrich, apărută în 1950, numele lui Piranesi nu este pomenit nici măcar o dată.

Și totuși, începînd cu anii ’80 și din plin în anii ’90 ai secolului trecut, gloria lui Piranesi ajunge la cote legendare. Astăzi, este considerat cel mai important gravor al secolului al XVIII-lea și, nu pentru puțini, chiar cel mai important desenator al vremii sale, superior lui Tiepolo, care i-a fost mentor o perioadă, sau chiar lui Goya, care era cu 20 de ani mai tînăr și alături de care este, astăzi, plasat adesea în expoziții. Numele lui Piranesi a explodat pur și simplu în spațiul culturii generale odată cu eseul pe care Margueritte Yourcenar l-a scris despre el, în 1962. Titlul eseului, „Creierul negru al lui Piranesi”, reproduce primul vers dintr-un fragment de poem din 1856 al lui Victor Hugo, în care sînt evocate, în stilul „Epigonii”, mari personalități devenite mituri, precum Mozart, Beethoven, Gluck, Pergolesi ș.a. – printre ei, Piranesi, la care Hugo se referă astfel: „Le noir cerveau de Piranèse/ Est une béante fournaise/ Où se mêlent l’arche et le ciel,/ L’escalier, la tour, la colonne;/ Où croît, monte, s’enfle et bouillonne/ L’incommensurable Babel”.

Astăzi, „Creierul negru al lui Piranesi” a devenit bibliografie obligatorie pentru oricine pretinde că spune ceva cît de cît consistent despre artist.

Născut la Veneția, Piranesi urmează de foarte tînăr uncenicia în gravură, dar și studii serioase de arhitectură. Yourcenar va spune că acesta a și fost marele său avantaj comparativ – a putut gîndi gravura ca un arhitect. De fapt, Piranesi a fost mereu la mijloc pentru că există surse care spun că a fost eliminat la tinerețe dintr-un atelier de gravură unde ucenicea pe motiv că era „prea pictor”, ceea ce, să recunoaștem, pentru un gravor e mai degrabă o problemă decît un avatantaj.

În orice caz, Piranesi a ajuns la Roma, oraș de care s-a îndrăgostit definitiv și de a căuri istorie va rămîne legat pentru totdeauna. La Roma, unde a sosit la 20 de ani, va opta defintiv pentru tehnica acvaforte, în care va lucra pînă la sfîrșitul vieții. A produs enorm. Este autorul a sute de „vedutte” (vederi) reprezentînd colțuri din Roma, aproape în totalitate ruine. În tinerețe, zguduit de febră, a desenat închisori imaginare, mai tîrziu a desenat opere de arhitectură lovite de vreme și, în final, artefacte. În vremea de glorie a rococo-ului, Piranesi se așează în răspăr și decide să găsească adevărul în umbrele trecutului îndepărtat. Exuberanța prezentului său i-a repugnat, iar imaginația solară și colorată a contemporanilor decoratori nu i-a spus nimic. Ruinele sînt, la el, nu doar forme de memorie, nu doar surse de melancolie, nu doar porți de incursiune într-un trecut glorios, ci declarații despre condiția umană. Nu cunosc vreo lucrare a lui Piranesi în care să nu existe produse ale mîinii omului – nu a desenat niciodată, după știința mea, natură pură. Omul a fost mereu preocuparea lui Piranesi și urmele sale pe Pămînt sînt cel mai important lucru din lume. Văzînd urmele, sufletul său scrutează secolele, dar nu înainte, ci înapoi, căci miza profundă a vieții nu este găsirea, ci regăsirea, iar regăsirea este limpezire, pe cînd găsirea e tulburare.

Într-o splendidă zi de primăvară, cu cer înalt și azuriu, inundată de soare și de aer proaspăt, într-o încăpere a muzeului Scharf-Gerstenberg din Berlin, mă trezesc înconjurat de 16 gravuri cum n-am mai văzut. Încăperea e mică, așa că gravurile epuizează tot spațiul de expunere. Și, chiar de-ar fi altfel, nimic nu ar putea să mai stea lîngă ele, pentru aceste lucrări închid totul într-o manieră copleșitoare. Sînt cele 16 desene din ciclul „Carceri d’Invenzione” de Piranesi. Ele reprezintă spații carcerale produse de închipuirea exaltată a artistului. Le-a desenat la 24 de ani (în 1744) , zice-se în timpul unei boli serioase, ceea ce face pe mai toți istoricii să le considere produse ale unui frămîntate inconștiențe febrile. Poate de aceea, modernii impregnați de freudism și de suprarealism le-au privit, încîntați, ca antemergătoare. De altfel, titlul dat acestui ciclul este ambiguu: „Carceri d’Invenzione” putînd însemna și închisori imaginare, așa cum se traduce cel mai frecvent, dar și închisori ale imaginației.

Această ambiguitate, lesne de imaginat, a făcut deliciul amatorilor de introspecții în obscuritatea sinelui. Fără să spun că cea de-a doua traducere ar face mai degrabă dreptate gravurilor lui Piranesi, totuși, este evident că lectura deschisă astfel se susține. Faptul că în toate planșele „Închisorilor” spațiile sînt închise și că imaginarul, oricît de bogat sau de extravagant, se dezvoltă într-un interior fără ieșire, ne duce aproape de ideea închiderii fatale a imaginației. De altfel, această observație a grandorii de interior a făcut ca, în ultimele decenii, cea mai puternică inflență a lui Piranesi să fie notată în artele scenografice. La teatru sau la operă, creatorii de ambianțe scenice simt direct mesajul lui Piranesi din aceste „Închisori”, cu mult mai mult decît o fac arhitecții construind orașele noastre. Scenografii sînt cei care încearcă să evoce nemărginirea într-un spațiu fatal mărginit, imensitatea într-un spațiu fatalmente redus, ori monstruozitatea într-un interior mai degrabă multifuncțional și, deci, nu prea ofertant pentru a crea intensitate. Piranesi arată cum toate aceste obiective pot fi atinse și, din cîte înțeleg, scenografii au învățat bine lecția lui.

Vedem în gravurile „Închisorilor” structuri arhitecturale fantastice, dar perfect plauzibile în același timp. Arhitectul din Piranesi nu a permis artistului să fabuleze pînă dincolo de rigorile rezistenței. Coloanele, unghiurile, grinzile, scările, balustradele se află sub controlul calculului geometric. Imaginația erupe în interiorul regulilor arhitecturii, iar meditația are loc între zăbrele. N-aș spune că se simte vreo reflecție de ordin moral ori teologic – aici nu deținuții sînt importanți, ci închisoarea în sine. Ea, închisoarea, mai precis interiorul ei, este capodopera. Camerele închisorilor au viața lor. Ici-colo zărim cîte o siluetă sau două trudind, dar viața închisorii nu e viața deținuților – ea este dată de scripeți și lanțuri, pîrghii și contragreutăți, scări și roți dințate care se împreună în mecanisme uriașe.

Margueritte Yourcenar ne spune că, la început, criticii au plasat Închisorile „în zona rezervată nebuniei și delirului”, dar că, mai apoi, leau considerat „singura operă în care marele gravor și-a exercitate în libertate geniul”. E greu, privind gravurile acestea și lăsîndu-te înconjurat de ele, să nu simți că și primii și cei din urmă au dreptate. Libertatea geniului lui Piranesi s-a consumat (și) în construirea mentală a unor închisori. Autoritare, monumentale, un pic dantești, spațiile carcerale ale lui Piranesi nu sînt pe de-a întregul înspăimîntătoare, nu sînt un coșmar. Ceea ce le face ușor de privit este tocmai raționalitatea care transpare imediat din arhitecturalitatea lor, dar și aerul melancolic, evocator ale marilor edificii antice de care Piranesi era fascinat.

 

 

 

Te-ar putea interesa și: